M‑a întrebat cineva care nu mă văzuse demult: „De fapt câţi ani ai?”

L‑am privit meditativ şi i‑am răspuns în gând: „Nu ştiu … Mi‑e imposibil să precizez. Anii sunt etichete pentru trup, nu pentru suflet. Ei măsoară îmbătrânirea trupului, dar nu sunt în stare să cuprindă dimensiunile eterne ale sufletului. Sufletul meu nu se măsoară în ani. Mă surprind mereu la altă vârstă. Sunt seri de duminică în care parcă am nouăzeci de ani, sleit de puteri şi abia târându‑mă spre casă. Alteori mă descoperă soţia aşa de «copilăros», de naiv şi de vulnerabil. Mă simt bine în adolescenţa temerară şi plină de iniţiative, dar mă găsesc uneori matur, aşezat, fricos să mai facă schimbări majore, temător de necunoscut.

Câţi ani am? … Nu mă mai interesează. Mă interesa altădată când îi număram şi mi se părea că trec prea încet. Nu ştiu unde mă grăbeam pe atuncea…”

„Câţi ani ai?” Încearcă parcă să te fixeze în timp ca pe un gândac în insectar; încearcă să te categorisească şi să te aşeze într‑o anumită categorie. Numai obiectele fără viaţă au o identitate precisă. Orice este viu se află însă într‑o continuă schimbare. Ce este omul? Iată o întrebare la care nu se poate da simplist un răspuns unic. De îndată ce te pregăteşti să aşezi pe el eticheta „un copil” vezi că s‑a şi transformat într‑un adolescent căruia eticheta ta i‑a rămas mică asemenea pantalonilor şi mânecilor de la cămaşă. Te întorci şi scrii pe altă etichetă „adolescent”, dar când să i‑o aşezi pe frunte, te întâlneşti cu ochii vioi ai tânărului ajuns în pragul maturităţii. Te răzgândeşti iar şi scrii pe o altă etichetă „tânăr”, dar când vrei să o fixezi pe pieptul lui, auzi bătăile unei inimi ajunse între timp „mamă” sau „tată”. Te grăbeşti să notezi schimbarea, dar omul s‑a schimbat iarăşi, ajungând la pragul tomnatic al bătrâneţii. Ai vrea să‑l prinzi sub o identitate de insectar şi nu poţi nicidecum. Nici măcar după moarte, căci „ce vom fi nu s‑a arătat încă!”

Şi asta este doar în domeniul vieţii biologice … În viaţa spirituală este şi mai complicat: ne naştem păcătoşi inocenţi, devenim păcătoşi conştienţi, pocăiţi din convingere, sfinţi din alegere, şi … iarăşi, „ce vom fi nu s‑a arătat încă!”

Este imposibil să fixăm o fiinţă sub o etichetă oarecare. Viaţa este într‑o continuă mişcare, transformându‑se necontenit şi „devenind” mereu „altceva”. Ce vom deveni? Numai Dumnezeu ştie cu certitudine! „Celui ce va birui îi voi da să mănânce din mana ascunsă şi‑i voi da o piatră albă; şi pe piatra aceasta este scris un nume nou, pe care nu‑l ştie nimeni, decât acela care‑l primeşte” (Apoc. 2:17).

Anunțuri