nunta ronela3

În aprilie 2007, împreună cu Daniela, soţia mea, ne‑am dus părinţii pentru câteva zile la o cabană din parcul naţional Yosemite, California. M‑am bucurat să fiu încă împreună cu ei. Vârstele lor erau 84, 82, 77. Vârstele noastre … se grăbeau parcă să‑i ajungă din urmă. Privindu‑i în acele zile de tihnită reculegere în mijlocul acelui sanctuar natural, mi‑a răsunat în minte ecoul unor versuri pe care nu le mai auzisem niciodată. Ele sunt poate fără rimă, dar nu şi fără o mare încărcătură emoţională:

Tristeţi târzii

Ne‑au rămas amintirile
Scoarţele copacilor
la umbra cărora
ne‑am odihnit bucuriile.

Ne‑au rămas amintirile
Scoarţele cărţilor
pe care neştiind să le scriem,
le‑am trăit pe de rost

Ne‑au rămas amintirile
Clipele arse
în focul la care ne încălzim
bătrâneţea şi răceala dintre noi.

Ne‑au rămas amintirile
Cenuşa focurilor
care ne‑au mistuit idealurile.

Noi suntem amintirile
Adunate de‑a lungul drumului
numit de obicei… viaţă.

Anunțuri