Ni se pare că problemele noastre sunt unice, specifice poporului român. Rareori este însă aşa. Dovadă este şi acest articol scris de Joe McKeever, director de misiune al Asociaţiei Baptiste din New Orleans. El reactualizează textul din Matei 23:2‑12.

„Cărturarii şi Fariseii şed pe scaunul lui Moise. Deci toate lucrurile pe care vă spun ei să le păziţi, păziţi‑le şi faceţi‑le; dar după faptele lor să nu faceţi. Căci ei zic, dar nu fac. Ei leagă sarcini grele şi cu anevoie de purtat şi le pun pe umerii oamenilor, dar ei nici cu degetul nu vor să le mişte. Toate faptele lor le fac ca să fie văzuţi de oameni. Astfel, şi fac filacteriile late, îşi fac poalele veşmintelor cu ciucuri lungi; umblă după locurile dintâi la ospeţe şi după scaunele dintâi în sinagogi; le place să le facă oamenii plecăciuni prin pieţe şi să le zică: «Rabi! Rabi!» Voi să nu vă numiţi Rabi! Fiindcă Unul singur este Învăţătorul vostru: Cristos, şi voi toţi sunteţi fraţi. Şi «Tată» să nu numiţi pe nimeni pe pământ; pentru că Unul singur este Tatăl vostru: Acela care este în ceruri. Să nu vă numiţi «Dascăli»; căci Unul singur este Dascălul vostru: Cristosul. Cel mai mare dintre voi să fie slujitorul vostru. Oricine se va înălţa va fi smerit; şi oricine se va smeri va fi înălţat.“

Dacă citiţi textul cu atenţie, veţi înţelege că Domnul Isus i‑a avertizat pe ucenici să nu‑şi spună unul altuia: „rabi”, „tată” sau „dascăl”, ci să se mulţumească să fie între ei fraţi care‑şi slujesc unii altora. Pentru cel care vrea să fie mare în Împărăţie, titlul care trebuie să‑l definească aici pe pământ este „slujitor”. Dar cine mai vrea astăzi să i se spună astfel?

Negreşit, poziţiile despre care vorbeşte Domnul Isus în avertismentul Lui există şi trebuie să existe. El condamnă însă uşurinţa cu care mândria le foloseşte pentru a pune bariere artificiale între oameni. Lucrătorii din bisericile noastre nu mai acceptă să li se spună doar aşa, „lucrători”, evitând avertismentul Domnului Isus prin folosirea unor alte titluri. A luat vreunul un doctorat? De acum, toată suflarea trebuie să‑i zică „frate doctor”. Unul dintre vizitatorii bisericii noastre a fost şocat să observe că cei din adunare îmi spun „frate Joe”: „Unui om cu studiile şi poziţia dumneavoastră ar trebui să i se adreseze altfel, nu credeţi?” I‑am răspuns că dacă ar şti cum îmi spun alţii când nu‑i aud, s‑ar bucura că în public mi se adresează cu „frate”.

Oamenii lui Dumnezeu care‑şi iau în serios propria disciplină spirituală trebuie să ducă o luptă constantă împotriva mândriei. Orgoliul şi mândria sunt un cancer care ne asaltează permanent, căutând să ne ucidă sufletul, să ne despartă de oameni şi să ne facă slujirea uscată şi stearpă. Ca şi cancerul, nimeni nu scapă vreodată cu adevărat de aceste maladii. Cel mult, ele intră în remisie, dar apar iar şi iar, căutând să‑şi distrugă purtătorul. Mândria are o mie de feţe. Ea se deghizează în merit („mi‑am câştigat acest drept”), în falsă preocupare („aşa este mai bine pentru ei”), în dragoste („fac aşa pentru că îmi pasă de ei”), în slujire („ca să fiu un mai bun slujitor”), şi chiar în smerenie („Dumnezeu ştie că este mult mai mult decât mi se cuvine”).

Domnul Isus le‑a spus ucenicilor Săi să se considere doar nişte „robi netrebnici”, care primesc mult mai mult decât li se cuvine. El nu a spus că aşa ne vede Dumnezeu sau că aşa trebuie să ne tratăm unii pe alţii! Ne‑a spus doar că aşa trebuie să ne considerăm noi înşine:

„Tot aşa şi voi, după ce veţi face tot ce vi s‑a poruncit, să ziceţi: «Suntem nişte robi netrebnici; am făcut ce eram datori să facem.»” (Luca 17:10)

Prin aceasta, Domnul ne‑a dăruit o cheie care poate deschide o mie de lacăte puse peste viaţa creştină, un leac profilactic ce poate opri o mulţime de probleme. Cine îşi însuşeşte atitudinea şi gândirea unui „rob netrebnic” îşi răstigneşte pe cruce mândria. Să nu ne înşelăm însă! La cea dintâi ocazie, ea va căuta să se dea jos, deghizată sub o altă înfăţişare.

Când detractorii Domnului Isus au căutat un termen prin care să‑i batjocorească pe aceia care‑I erau ucenici, au inventat termenul „creştini în miniatură”, „mici mesia”. Aceasta este semnificaţia cuvântului „creştini”. Termenul a fost folosit prima dată de duşmanii Bisericii din Antiohia (Fapte 11:26). Copiii lui Dumnezeu de acolo au preluat apoi acest termen de batjocură şi l‑au purtat ca pe un titlu de onoare. Lor le‑a plăcut ideea! Să fii numit după Numele care este mai presus de orice nume de sub soare. Să fii asemănat cu Isus! Iată un titlu de care oricine poate fi mândru!

Nota traducătorului: Articolul îmi aduce aminte de isprava unui prieten care şi‑a făcut cărţi de vizită în care se prezenta ca „diplomat” de îndată ce şi‑a cumpărat o geantă cu acest nume! Căutând să‑i ironizeze pe cei cu prefixul de doctorat aşezat pe cartea de vizită, el îi întreba dacă ştiu să facă injecţii.

Gene Getz spune: „Studiul biblic în sine nu produce spiritualitate. De fapt va produce doar mofturi în firea pământească, dacă cunoştinţele nu sunt puse imediat în practică. Adevărul este că studiul biblic fără un duh de slujire produce oameni plini de duh de judecată şi de mândrie spirituală. Cu cât cred că ştiu mai mult, cu atât mai mândri devin.”

Dacă prin creştinism s‑ar înţelege doar o filosofie, atunci activitatea noastră principală ar fi fost studiul. Creştinismul înseamnă însă o relaţie personală cu Cristos, o umblare împreună cu El. Iar această umblare trebuie să se materializeze într‑o viaţă de slujire. Ultimul lucru de care au nevoie unii dintre noi este „încă un studiu biblic”.

Cunoaştem deja mult mai mult decât punem în practică. Avem nevoie de experienţe în care să aplicăm cunoştinţele asimilate. Iacov a scris: „Fiţi împlinitori ai Cuvântului, nu numai ascultători, înşelându‑vă singuri” (Iacov 1:22).

Motivul pentru care în Marea Moartă nu trăieşte nimic este că ea primeşte afluenţi, dar nu dă nimic mai departe. Dacă primeşti un Iordan întreg de cunoştinţe biblice, însă nu ai şi o revărsare în slujire, vei ajunge şi tu la o moarte spirituală. Bisericile le fac de fapt un (de)serviciu oamenilor ţinându‑i ocupaţi cu programe liturgice şi cu studii biblice, fără să le arate şi să le pună la dispoziţie modalităţi practice de a pune în aplicare ce au învăţat.

Creşterea spirituală nu se măsoară în dimensiunile caietului de notiţe, ci în asemănarea cu Cristos în evenimentele vieţii noastre de slujire.

Anunțuri