Ghita

De dincolo de coroana înflorată a cireşilor de mai, albastrul moale al văzduhului cernea linişte în inimile noastre pe jumătate adormite. Străbătând aburul obscur al amintirilor, de dincolo de vreme mă chema parcă glasul fratelui Dumitru Ghiţă.

De ce tocmai el? Ce mă impresionase aşa de durabil din umblarea noastră împreună? Iată câteva repere:

S‑a îmbolnăvit cu un diagnostic necruţător: cancer la pancreas. Doctorii nu i‑au dat niciun fel de şansă. Şotia a preferat să nu‑i spună. „Ce ştiu doctorii? a spus fratele Ghiţă, Dumnezeu este atotputernic.” Şi pentru că nu ştia medicină, dar credea în îndurarea lui Dumnezeu, a mai trăit ani mulţi şi buni, de parcă trecuse doar printr‑o gripă.

În România fusese ospătar şi apoi şef de sală la un restaurant. Întotdeauna atent şi amabil. „Clientul nostru, stăpânul nostru!” Se deprinsese să stea mereu ca într‑o poziţie de „drepţi”, cu mâinile pe lângă corp, capul puţin aplecat înainte, ochii atenţi şi zâmbetul familiar pe buze. Ştia cum să‑i „cinstească” pe toţi, să‑i mulţumească până şi pe cei mai cârcotaşi. Ştia unde preferă să stea fiecare dintre clienţii casei şi‑i conducea voios spre masa preferată.

Credea în Dumnezeu cu o teamă superstiţioasă, dar de întâlnit cu adevărat cu El s‑a întâlnit în America. S‑a botezat în biserica noastră, Bethel, din Anaheim, California, împreună cu Sofia, soţia lui. A fost un botez „grăbit”, de doar două persoane, pentru că familia Dumitru avea programată plecarea la rudele şi prietenii din România. Dorea să se ducă acolo cu legământul de credinţă pecetluit în apa botezului.

S‑a întors la Dumnezeu cu toată inima şi cu toată fiinţa lui. Avea o credinţă imensă, copilărească, naivă, ar fi spus unii, dar de neclintit. La întoarcerea din ţară, l‑am avut mereu la ceasul de rugăciune pentru probleme personale de luni seara. Nu venea pentru problemele lui. Venea să se roage împreună cu mine pentru problemele altora.

„Astăzi pentru ce ne rugăm, frate Daniel?” şi ceasul nostru de rugăciune zbura repede printre preocupările pe care le „discutam” cu Domnul. Pe atunci, una dintre problemele bisericii noastre era că nu mai aveam loc în „garajul” pe care‑l închiriasem pe strada „Magnolia” şi nu găseam nicăieri o altă Biserică dispusă să ne adăpostească şi pe noi.

„Hai să ne rugăm Domnului ca să ne dea El o clădire a noastră”, mi‑a spus plin de seninătate fratele Ghiţă. Mie îmi părea iar naiv, pentru că trecusem pe la absolut toate Bisericile din oraş şi nimeni nu avea unde să ne primească. În Anaheim existau o sumedenie de grupuri etnice şi fiecare clădire de Biserică adăpostea deja câteva. „Simt că trebuie să vorbim cu Domnul despre problema asta. Pentru noi este imposibil, dar la El toate sunt cu putinţă. Haideţi să‑I cerem cu credinţa că El ne‑o va da, şi încă foarte curând.”

Ne‑am rugat împreună, dar trebuie să mărturisesc că numai dânsul s‑a rugat cu credinţă. Eu am făcut‑o mai mult ca să nu‑i sting entuziasmul.

Când, nu după multă vreme, ne‑am mutat în impunătoarea clădire a bisericii „Bethel” din centrul oraşului Anaheim, nimeni, afară de fratele Ghiţă şi cu mine nu ştia cum de se făcuse să primim „ca din senin”, o asemenea binecuvântare. Era „secretul nostru”. Pentru complexul de clădiri, evaluate la peste două milioane de dolari, n‑a trebuit până la urmă să plătim nici măcar un singur … cent.

De la şeful de sală până la responsabilul cu primirea musafirilor veniţi la Biserică, cu ordinea şi, mai târziu, cu micul nostru punct de distribuţie a cărţilor n‑au fost decât nişte paşi mici, pe care fratele Ghiţă i‑a făcut foarte natural şi repede. Îi cunoştea pe toţi cei care veneau, le ştia tabieturile şi locurile preferate. Ştia să le ofere cărţile şi revistele apărute de curând şi n‑am văzut niciodată pe cineva mai priceput la această delicată lucrare din Biserică.

A rămas însă în primul rând nu un om legat de oameni, ci unul legat de Dumnezeu, un om al rugăciunii, unul cu urechea deprinsă să desluşească mesajele venite „de sus”. Soţia dânsului, Sofia Ghiţă, mi‑a destăinuit că în fiecare seară fratele Ghiţă aducea Biblia şi, după ce citeau ceva din textul inspirat, se rugau împreună. Obişnuiau să stea de gardă şi să se roage la ora 12 ziua şi la 12 noaptea, ca nişte străjeri aflaţi în post, la datorie. Înainte de a se ruga cu soţia, fratele Ghiţă se ducea singur la geamul din sufragerie, privea către cer şi se ruga singur cu mâinile ridicate. Faţa i se umplea de o lumină necunoscută de cei care n‑au trecut niciodată dincolo de porţile cerului. Apoi se culcau. De multe ori însă, Sofia îl găsea dincolo de miezul nopţii în picioare în mijlocul sufrageriei. Din respect pentru Dumnezeu, el lua întotdeauna pe deasupra un halat. Stătea, în binecunoscuta lui poziţie de „drepţi”, cu fruntea ridicată însă în sus şi cu ochii larg deschişi către cer. Faţa îi era atunci transfigurată şi parcă iluminată cu o fericire venită din altă lume. Buzele i se mişcau încet şi „vorbea” ca un subaltern cu „şeful” lui mai mare. Fratele Ghiţă nu „spunea rugăciuni”, cum îi mai aud încă vorbind pe unii pastori sau preoţi. Fratele Ghiţă, pur şi simplu, copilăreşte şi copleşitor „stătea de vorbă” cu Dumnezeu.

Când a fost vremea să plece la Domnul, în primăvara lui 2002, s‑a întâmplat tot noaptea, după acel obişnuit şi dulce ritual al rugăciunii. Dumnezeu l‑a luat repede, fără dureri; i‑a umplut inima cu o bucurie care i‑a adunat tot sângele acolo şi pompa vieţii n‑a putut rezista valului. Cei de la spital au putut constata doar că fratele Ghiţă plecase liniştit … dincolo de coroana înflorită a copacilor.

Anunțuri