Ciocanele infinitului au spart cei patru pereţi ai camerei de spital unde fratele Gheorghiţă a stat culcat prizonier în ultimi ani. Luni seara, 9 iulie 2007, fratele Gheorghiţă a fost luat acasă. Vasul de lut s‑a spart, iar comoara de preţ a fost recuperată de trezorierul slavei. A fost bucuros şi a cântat până la capăt. I‑au luat temperatura, i‑au luat tensiunea, i‑au luat libertatea de a veni la Biserică sau de a sta acasă, i‑au luat, unul după altul, amândouă picioarele din cauza unui diabet de‑o viaţă…, dar n‑au putut să‑i ia bucuria. Ultima dată când l‑am vizitat, m‑a întâmpinat vesel, spunându‑mi: „Hai să cântăm Domnului!”

De cântat a cântat mai mult dânsul, pentru că a ales patru, cinci melodii pe care le ştia din copilărie şi tinereţe, pe când eu nu mă născusem încă. Le cânta „ca pe vremuri”, când făcea misiune prin ţară, oprindu‑se unde dorea dânsul, de multe ori chiar în mijlocul unui vers, şi rostind entuziast o frază potrivită, o aplicaţie sau o dorinţă: „Adă, Doamne, ziua aceea mai curând!”

Suferinţa îndelungată şi singurătatea din spital l‑ar fi putut face să trăiască acru şi sub imperiul tristeţii. N‑a vrut. A ales să fie liniştit şi plin de bucurie în fiecare zi, în fiecare oră, în fiecare situaţie.

Charles R. Swindoll a avut dreptate. Comentând Filipeni 4, el a spus: „Am descoperit că starea de bucurie nu are nimic de a face cu vârsta cuiva, cu ocupaţia sau cu poziţia pe care o ocupă, cu starea materială sau cu starea generală de sănătate. Bucuria este o alegere personală!”

Bucuria este o atitudine a inimii izvorâtă dintr‑o încredere totală în Dumnezeu, din credinţa că El este mereu la lucru, că El guvernează tot ce se întâmplă, că El ştie ce face chiar şi în mijlocul celor mai tulburătoare circumstanţe. Este certitudinea că El este în mijlocul a tot ceea ce s‑a întâmplat, se întâmplă sau se va întâmpla vreodată şi că la sfârşit… va fi bine! Dovada este că Dumnezeu ne‑a dăruit Apocalipsa! Cartea care ne spune cum se vor termina toate lucrurile. Avem de ales între bucuria care vine din încredere sau tristeţea care ne înconjoară cu marşuri funebre, cu vaiete şi cu suspine. Putem să alegem să fim mulţumiţi sau putem să ne plângem singuri de milă, bombănind că n‑am căpătat ceea ce ni se cuvine, în comparaţie cu alţii. Şi într‑o situaţie şi în cealaltă, noi suntem cei ce trebuie să alegem şi să o facem cu toată hotărârea. Ca să parafrazăm o poezie din limba engleză:

O corabie merge spre răsărit
Şi alta merge spre apus,
Nu din cauza vântului s‑au dus,
Nici pentru că aşa s‑a nimerit.

Căpitanul îşi aşează pânzele
Ca indiferent de vânturi,
Prin apele tulburi,
S‑ajungă‑n portul mult dorit.

Indiferent de cât de tare bate vântul adversităţilor, trebuie să ştim să ne aşezăm şi noi pânzele spre limanul bucuriei. Şi pentru că tot am ajuns la capitolul spitalelor şi al suferinţei, daţi‑mi voie să vă spun ceva.

Săptămâna trecută, cineva mi‑a trimis un link de Internet cu înregistrarea unei conferinţe ţinute de Joni Eareckson Tada, misionara din căruciorul cu rotile, despre „rolul suferinţei în viaţa celui credincios”. Nici ea nu are toate justificările. Ştie însă precis că ele există şi sunt … justificate.

Anunțuri