Prin martie 2007, pe Internet au început să circule nişte scrisori înveninate care căutau să arunce cu noroi în cei care se străduiau să întocmească un sistem de învăţământ teologic în România. Învinuirea era cu precădere de „plagiat”, dar ea se dovedea a fi doar un prilej pentru achitarea unor poliţe de duşmănie personală sau de grup. După o noapte de nesomn, am pus în circulaţie următorul mesaj:

Dragii mei

Toţi greşim, în multe feluri. Există însă greşeli evitabile, care făcute cu bună ştiinţă şi repetate sistematic nu mai pot fi considerate greşeli, ci o exprimare a răutăţii. Am fost la Corint şi am văzut ruinele de acolo. N‑am găsim însă şi o biserică. Nu mai există nici în Galatia de altădată. Se pare ca n‑au ţinut seama de avertismentul lui Pavel:

„Fraţilor, voi aţi fost chemaţi la slobozenie. Numai nu faceţi din slobozenie o pricină ca să trăiţi pentru firea pământească, ci slujiţi‑vă unii altora în dragoste. Căci toată legea se cuprinde într‑o singură poruncă: «Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.» Dar dacă vă muşcaţi şi vă mâncaţi unii pe alţii, luaţi seama să nu fiţi nimiciţi unii de alţii. Zic dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul şi nu împliniţi poftele firii pământeşti. Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului şi Duhul împotriva firii pământeşti: sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi. Dacă sunteţi călăuziţi de Duhul, nu sunteţi sub lege. Şi faptele firii pământeşti sunt cunoscute şi sunt acestea: preacurvia,   curvia,   necurăţia,  desfrânarea,   închinarea la  idoli,  vrăjitoria,  vrăjbile, certurile, zavistiile,  mâniile, neînţelegerile, dezbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările şi alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de lucruri nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu” (Galateni 5:13‑23).

Există ocazii când am avea dreptate să fim răi, dar niciodată n‑avem „DREPTUL” să fim răi. Asist de câteva săptămâni la o sinucidere colectivă a unora care şi‑au făcut interese personale sau de grup. Refuz să mă fac părtaş şi vă rog să încetaţi acest schimb de mesaje publice (oare ce a mai rămas din „du‑te la fratele tău, mai ia pe cineva cu tine” etc.?). Probabil că aţi observat că refuz să multiplic aceste mesaje şi sa le dau drumul pe Internet. Îl rog mai ales pe cel ce stă în spatele adresei (…) să mă şteargă de pe orice listă a dumnealui şi să nu‑mi mai trimită gunoaiele editate acolo. Îi admir pe gunoierii care colectează resturile infecţioase pentru a feri societatea de ele, depunându‑le la o groapă a izolării, nu pe aceia care le iau de la groapă ca să ni le pună în pragul casei. Îi  voi  admira  pe  aceia  care  nu  vor  răspunde  la batjocură cu batjocură. Îi voi respecta pe cei care au puterea să binecuvânteze atunci când sunt blestemaţi şi să iubească atunci când sunt vorbiţi de rău.

Mă  voi  alătura  cu plăcere acelora care renunţă la procesul de „rinocerizare” a baptiştilor români. Iar pe cei care au părăsit această familie creştină îi rog să „nu privească înapoi cu mânie”. Lăsaţi‑ne să ne vindecăm singuri.În ce priveşte problema „împrumuturilor” de la alţii, în afara lui Dumnezeu, care îşi inspiră copiii, nu ştiu pe nimeni care să poată pretinde că are „drepturi de autor”. Să mă explic:

1. Când dă portretul unui „teolog” după inima Lui, la sfârşitul pildelor din Matei 13, Domnul Isus îl defineşte astfel: „De aceea, orice cărturar care a învăţat  ce trebuie despre Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un gospodar, care scoate din vistieria lui lucruri noi şi lucruri vechi.”  Acestea sunt cele două dimensiuni ale lucrării noastre: să scoatem pentru negoţ ceea ce am  învăţat  de la alţii (lucrurile vechi) şi ceea ce ne inspiră personal Dumnezeu (lucrurile noi).

2. Biblia, fără să vorbească despre plagiatură, conţine pasaje  paralele  aproape  identice în  cărţile  unor  autori diferiţi. Mai toţi ştim că Isaia 2:2‑4 apare verbatum în Mica 4:1‑3 (… muntele Casei Domnului va fi întemeiat ca cel mai înalt munte … toate Neamurile se vor duce cu grămada la el etc. Din săbiile lor îşi vor făuri fiare de plug … şi nu vor mai învăţa războiul.)

3. Metoda pedagogică a lui Pavel a fost încurajarea „preluării de învăţătură” nu ORIGINALITATEA: „Şi ce ai auzit de la mine, în faţa multor martori, încredinţează la oameni de încredere, care să fie în stare să înveţe şi pe alţii.” Cineva se întreabă cu groază ce‑am mai fi predicat noi astăzi (în scris şi prin viu grai) dacă Dumnezeu i‑ar fi spus lui Pavel să pună „Copyright” pe epistolele lui. Isus n‑a vorbit „de la Sine”, ci a spus doar „ce i‑a dat Tatăl să spună”, iar pe ucenici i‑a asigurat că Duhul Sfânt le va aduce aminte despre cuvintele Lui, pentru ca ei să poată să le înţeleagă şi să le repete altora.

4.  Pretenţia  de   ORIGINALITATE absolută   este absurdă. În introducerea la Biblia cu explicaţii am scris: „Toţi ne naştem «ignoranţi». Majoritatea lucrurilor pe care le cunoaştem ca adulţi sunt rezultatul interacţiunii noastre cu dascălii copilăriei, cu manualele şcolare, cu cărţile lecturilor noastre  particulare,  cu  părinţii  şi  cu  prietenii. Aceste prezentări (ale mele) ale cărţilor Bibliei au fost adunate de‑a lungul anilor, din orele petrecute la cursurile Seminarului şi Institutului Teologic, din alte comentarii şi din nenumărate discuţii. Autorul lor nu are pretenţia de originalitate. De fapt, în cunoaşterea creştină, noi nici nu avem voie să introducem „noutăţi” personale. Creştinii trebuie „să rămână în ceea ce a fost scris” (1 Cor. 4:6; 2 Ioan 8‑11).

5. Pretenţia de ORIGINALITATE  este ipocrită. De când mă ştiu, împreună cu voi am mers la seminarii, la conferinţe, am citit cărţi şi, mai ales, am căutat prin podul Seminarului de la Bucureşti carnetul cu schiţe al fratelui Jean Staneschi (care  traducea  din  germană).  Masivele biblioteci pe care le‑am acumulat în casele noastre nu sunt acolo ca să le etalăm coperţile elegante, ci ca o dovadă că am „supt”  de la alţii seva  binefăcătoare a cunoştinţelor transmise de Dumnezeu nouă prin alţi oameni. Fără să fie o greşeală, majoritatea predicăm mult din ceea ce am citit în cărţile altora. Un predicator „purist” obişnuia să facă nişte gesturi ciudate cu mâna la începutul şi la sfârşitul predicilor sale. Când a fost întrebat despre semnificaţia lor, el a spus: „La începutul predicii deschid ghilimelele, iar la sfârşit le închid, ca să fiu cinstit în faţa Domnului şi a voastră.” Mi se pare amuzant şi … caraghios.  Dacă ar trebui să plătim pentru orice ocazie în care am „împrumutat” un mesaj din cărţile sau din cuvântările altora, oare câţi predicatori ar trebui să dăm înapoi salariile primite de la biserici de‑a lungul anilor?

6.  A  vorbi  despre  ORIGINALITATE în  contextul unor ŞCOLI teologice mi se pare de‑a dreptul un nonsens. Cei care merg la şcoală o fac pentru a afla ce au gândit şi spus alţii. Valoarea unei astfel de instituţii nu este dată de calitatea dormitoarelor sau a mâncării din sala de mese, ci de nivelul de cunoştinţe pe care le poţi prelua de la profesori şi din bibliotecile de acolo. Valoarea unei şcoli este valoarea profesorilor ei. Nimeni nu merge la o şcoală ca să spună ce ştie el, ci ca să înveţe (şi de multe ori să memoreze, pentru că aşa i se va da nota) ceea ce au spus alţii. Mai târziu, după ce intră în „lucrare”, un astfel de absolvent le va spune altora şi va predica sau scrie din „ceea ce a învăţat la şcoală” (!!!)

7. Cei mai buni predicatori pe care i‑am cunoscut eu au avut o „pasiune a cărţilor”. Ei mi‑au spus: „Nu poţi să dai, dacă nu primeşti mai întâi; nu poţi să te goleşti în faţa altora, dacă nu te‑ai umplut mai întâi tu însuţi.” Cei care‑i condamnă pe alţii pentru împrumuturi ar trebui să se închidă într‑un turn de fildeş încă din copilărie şi să nu citească niciodată cărţile altora.

8. Creştinii trebuie şi astăzi  nu să inventeze, ci să „stăruiască  în  învăţătura  apostolilor”. Lumea din  afara bisericii poate fi ORIGINALĂ şi poate crea tot felul de bazaconii în filosofie, artă şi cultură. Noi trebuie să rămânem mereu într‑un perimetru restrâns, în care învăţăm de la cei de dinaintea noastră şi de la cei din jurul nostru. La obârşia acestor cunoştinţe „ale noastre” s‑ar cuveni să nu se afle „geniul” sau „gândirea noastră”, ci „inspiraţia” venită din partea Celui care ne călăuzeşte. Nu  cred în lauda adusă „vasului”, ci în admiraţia pentru Cel care îl foloseşte după cum voieşte El. Cineva a declarat: „Tot ce s‑a scris frumos, tot ce îmi place în cărţile altora, îmi aparţine. Mi‑a fost trimis de Dumnezeu prin acele mijloace.”

9. Apostolul Petru n‑a căutat să fie ORIGINAL. Marele pescar făcuse o pasiune din colectarea şi studierea cărţilor lui Pavel: „Să credeţi că îndelunga‑răbdare a Domnului nostru este mântuire, cum v‑a  scris şi preaiubitul nostru frate Pavel, după înţelepciunea dată lui, ca şi în toate epistolele lui, când vorbeşte despre lucrurile acestea. În ele sunt unele lucruri grele de înţeles, pe care cei neştiutori şi nestatornici le răstălmăcesc ca şi pe celelalte Scripturi, spre pierzarea lor” (2 Petru 3:15‑16). Remarcaţi modestia lui Petru! El scrie despre lucrarea lui Pavel „după  înţelepciunea dată lui”. Niciunul dintre noi nu are monopolul adevărului. Fiecare trebuie să învăţăm unul de la altul. Numai Dumnezeu le ştie pe toate şi ni le comunică prin oameni care cunosc doar în parte şi propovăduiesc tot numai „în parte”. Este bine şi folositor să ne citim cărţile unii altora.

Apostolul Ioan n‑a căutat să fie original. Iată ce ne scrie el în 2 Ioan: „Oricine o ia înainte şi nu rămâne în învăţătura lui Cristos n‑are pe Dumnezeu. Cine rămâne în învăţătura aceasta are pe Tatăl şi pe Fiul. Dacă vine cineva la voi şi nu vă aduce învăţătura aceasta, să nu‑l primiţi în casă şi să nu‑i ziceţi: «Bun venit!» Căci cine‑i zice: «Bun venit!» se face părtaş faptelor lui rele” (2 Ioan 9‑11).

10. Este sărăcăcios să vorbeşti despre ORIGINALI‑ TATE în contextul unui Institut Biblic. Majoritatea lucrărilor noastre de absolvire au fost nişte „traduceri” prelucrate din lucrările altora. În cercurile teologice de specialitate există chiar şi o maximă  pe aceasta temă: „Cine copiază  doar dintr‑o carte sau două plagiază; cine copiază din opt sau nouă creează” (face cercetare, research). Îmi dau seama că există o limită între împrumutare şi plagiere. În niciunul dintre aceste cazuri însă nu poate fi vorba despre prea multă ORIGINALITATE.

11. Admir  bunăcuviinţa unor autori şi predicatori din America. Ţara este lipsită de etichetă „academică” a Europei, dar  este mult mai  pragmatică  şi mai  fecundă. Când este vorba despre Evanghelie, ca şi atunci când este vorba despre stingerea unui incendiu, nu contează dacă apa ai scos‑o tu personal din pământ sau dacă ai luat‑o de la chiuvetă. Contează să o foloseşti repede şi cu maximum de randament. (Realitatea Evangheliei este deosebită de realitatea mândriei „academice”  din lumea orgolioasă a păcatului. Ham, unul dintre aceşti oameni pe care‑i admir, spunea: „Nu putem toţi trage cu puşca; dar măcar putem duce gloanţele dintr‑o parte în alta.” Eu aş spune: Nu ştim toţi şi nu putem toţi să facem gloanţe, dar le putem duce dintr‑o parte în alta. Rick Warren ne spunea la conferinţele ţinute la biserica lui: „Luaţi tot ce puteţi de la noi. Nu suntem în competiţie şi n‑avem clasament. Facem parte din aceeaşi echipă. Avem acelaşi echipament. Luaţi predicile şi studiile de la noi. Şi noi le‑am luat de la alţii. Predicaţi‑le, îmbunătăţiţi‑le şi apoi trimiteţi‑mi‑le şi mie înapoi, ca să le mai predic şi eu o dată.”

Cineva m‑a informat că a auzit o predică de a mea rostită de un altul, pe undeva prin România. Am sentimentul unui compozitor care a dat în sfârşit lovitura şi i‑a reuşit în sfârşit şi lui un „şlagăr”. Un prieten bun spune public de câţiva ani că una dintre poeziile mele, devenită acum text de cântare, îi aparţine. Nu l‑am contrazis niciodată. Un alt prieten a adăugat, fără să‑mi spună, la una dintre poeziile mele o a patra strofă. Probabil că este cea mai bună dintre toate. M‑am  bucurat. Nu  sunt pentru furt! Sunt totuşi pentru prietenii care „îşi poartă din când în când unii altora hainele”.

Iată ce am primit din partea unuia care‑l cunoaşte pe fratele Niculiţă Moldoveanu: „Cu ceva timp în urmă, cineva de la noi de la biserică a avut nevoie pentru înregistrare de dreptul de autor de la fratele Nicolae Moldoveanu: am luat legătura personal cu el, am mers acasă la Sibiu la dânsul, i‑am spus pentru ce am nevoie şi el mi‑a zis: «Frate, Domnul mi le‑a dat, eu nu îţi pun nicio restricţie, foloseşte toate cântările şi tot ce am scris pentru Slava Domnului.» Nu am primit de la el restricţie, pot folosi toate cântările, toate poeziile şi tot ce a scris în vederea zidirii fraţilor şi a Slavei Domnului. Dacă biserica se închină şi cântă o cântare, îmi trebuie dreptul de autor de la toţi?”

12. Fără preluarea cunoştinţelor învăţate de la alţii am fi cu mult mai săraci. Îşi închipuie cineva că fratele Petru Popovici a făcut el însuşi cercetările ştiinţifice ale căror rezultate le‑a popularizat în cărţile dânsului? Ce‑ar fi fost tinereţea noastră sub seceta comunismului fără aceste cărţi de „apologetică” creştină strecurate fraudulos peste graniţă? Ştiu că dânsul a şi tradus cărţi scrise de alţii. Mă refer aici la celelalte, pe care le‑a scris dânsul şi în care a fost mult mai mult un „colecţionar”, decât un cercetător. Îmi aduc aminte că fratele Vasile Talpoş mi‑a dat o notă mică atunci când eu (revoluţionarul) am refuzat să spun ceea ce ştiam că scrie în cursul de geografie despre un anumit număr de „finici care încă mai există şi astăzi pe muntele Hermon”. Am insistat că acel număr nu mai este contemporan, întrucât fratele Alexa, când a scris cursul în urmă cu 20 de ani, preluase şi el informaţia din alte cărţi mai vechi. Fratele Alexa nu fusese la faţa locului, fratele Talpoş nu fusese la faţa locului, eu nu fusesem încă la faţa locului, aşa că am declarat informaţia total „nesigură”. „Probitatea mea ştiinţifică” n‑a fost atunci apreciată la justa ei valoare  … De când sunt ele, şcolile verifică  mai  mult  râvna  şi  capacitatea memoriei, decât gândirea independentă originală.

13. Este ironic şi naiv să crezi că într‑o ţară care se ridică numai acum din negura materialismului dialectic ar putea răsări peste noapte teologi şi predicatori înnăscuţi, ca  o  veritabilă  adeverire  a  principiului  apariţiei  vieţii „din  nimic”,  printr‑o  „germinaţie  spontană”.  Eu  sunt recunoscător tuturor celor care sunt astăzi  în România „traducători” şi propovăduitori ai unor lucrări acumulate în Occident prin inspirare şi împrumut reciproc timp de secole. Elevii României contemporane pot astfel să înveţe prin ei ce au spus şi au gândit alţii. Mai târziu, astfel de elevi, deveniţi dascăli de o a doua sau de a treia generaţie, îşi vor putea scrie ei înşişi cărţile lor de specialitate. Sunt sigur însă că şi atunci acestea vor fi tributare unor alţi autori, din altă parte. Altfel, de ce i‑am trimite pe cei mai străluciţi tineri ai noştri să înveţe la şcoli din Anglia şi America? …

14. Ca să nu mă opresc la numărul treisprezece, închei declarându‑vă că lucrarea lui Dumnezeu este deosebită de lucrarea oamenilor. Ea nu presupune „creaţie personală orgolioasă şi luciferică”, ci transmiterea unor adevăruri a căror sursă nu suntem noi înşine, ci Dumnezeu Însuşi. Numai El are dreptul şi statutul absolut de ORIGINALITATE. Nu cred prea mult în „proprietatea intelectuală”. Pur şi simplu nu‑i găsesc rolul în sistemul meu de referinţă. Într‑o metaforă cam şchioapă, ar fi ca şi cum aş produce ceva de cea mai bună calitate, un vaccin care ar putea eradica o molimă, şi aş pune apoi restricţii la distribuţie. Situaţia este şi mai rea dacă ceea ce aş avea în posesie nici n‑ar fi proprietatea mea, ci „am primit de la Domnul”. Şi pentru că, cel puţin din când în când şi întotdeauna atunci când se poate, este bine să menţionezi şi sursele care te‑au inspirat în alcătuirea unei lucrări, vreau să vă destăinui şi eu două dintre ele. Prima este din apostolul Pavel:

„Fraţilor, pentru voi am spus aceste lucruri, în icoana de vorbire, cu privire la mine şi la Apolo, ca prin noi înşine, să învăţaţi să nu treceţi peste «ce este scris» şi niciunul din voi să nu se fălească deloc cu unul împotriva celuilalt. Căci cine te face deosebit? Ce lucru ai pe care să nu‑l fi primit? Şi dacă l‑ai primit, de ce te (porţi) lauzi ca şi cum nu l‑ai fi primit?” (1 Corinteni 4:6‑7)

De foarte multe ori, un „copyright”  aşezat  alături de timbrul editorial blochează izvorul chiar de la vărsare, îngheţându‑l între coperţile uscate ale cărţii şi reducând‑o doar la menirea unei triste expoziţii. „Ai voie să priveşti, dar n‑ai voie să iei.” Este diferenţa dintre o expoziţie culinară şi o sală de cantină restaurant. Ieri am citit pe coperta interioară a  unei cărţi: „Toate drepturile rezervate.  Nicio  parte a acestei publicaţii nu poate fi reprodusă, stocată în vreun sistem informaţional, transmisă în orice formă şi prin orice mijloace electronice, mecanice, de fotocopiere, înregistrare sau de orice altă natură, fără permisiunea prealabilă, în scris, a editorului.” Să vă mai spun că acea carte poartă inspiratul titlu: „Triumfători pe genunchi” … Câtă diferenţă între aceste restricţii şi îndemnul tipărit pe cărţile fratelui Petru Popovici: „Copierea şi distribuţia permisă”. Eu am americanizat  această  atitudine  adăugând   la  începutul cărţilor mele: „No copyright, just spread the Light”.

V‑aţi gândit vreodată că orice titlu teologic pe care‑l dobândeşte cu trudă cineva, un Ph.D sau M.Div., se poate traduce şi prin cuvintele: „Eu am citit mai mult ca voi din cărţile altora şi m‑am lăsat invadat şi influenţat de mai mulţi profesori decât voi”? Am îndrăznit să tipăresc un studiu asupra Proverbelor („Chemare la înţelepciune”) şi cineva mi‑a făcut o recenzie batjocoritoare pentru că n‑am trecut în bibliografia de la sfârşit nume „sonore”. Snobismul acestor personaje care „se laudă cu oamenii” îi face să judece calitatea unei cărţi „prin asociere”, ca şi cum calitatea răspunsurilor date de cineva ar depinde de nivelul celor care i‑au suflat la examen…

A  doua  sursă  care  m‑a  inspirat  este  din  cartea înţeleptului Solomon: „Cuvintele înţelepţilor sunt ca nişte bolduri; şi, strânse la un loc, sunt ca nişte cuie bătute, date de un singur stăpân” (Eclesiastul 12:11). Da, Solomon a putut spune cu modestie aceste cuvinte, oare nu s‑ar cuveni să le putem spune şi noi? El era convins că şi‑a primit înţelepciunea de la Domnul. Oare noi am primit‑o din altă parte?

Dacă am supărat pe cineva, vă rog sa mă iertaţi. Dacă am inspirat pe cineva, vă rog să treceţi la „citit, învăţat şi propovăduit altora”. Dacă m‑a înţeles cineva, îl rog să pună un capăt certei şi luptelor purtate în firea pământească. Biruinţele dobândite în firea pământeasca sunt în realitate acte de sinucidere şi de ucidere în masă. Doamne, fereşte‑ne să fim vinovaţi  de sângele celor mulţi, micuţi şi numai aparent … neînsemnaţi fraţi ai Tăi. Cu dragoste şi respect, Daniel Brânzei

P.S. Iată ce am primit ca răspuns în aceeaşi zi:

„Mulţumesc,   frate  Brânzei  pentru  argumentarea judicioasă dezvoltată  în nota dumneavoastră. Domnul să vă  binecuvânteze pe dumneavoastră şi să binecuvânteze frăţietatea  baptistă  cu  creştini  autentici  care  apreciază pre‑eminenţa lui Cristos, nu pretinsa originalitate a unor persoane  care  ‑  cum  spunea  cântarea  fratelui  Niculiţă „căutând prea multe adevăruri” (originale), nu mai găsesc cărarea adevărului”.

Cu salutări în Domnul, Şerban Constantinescu

Anunțuri