Confesiunea care  urmează  a  fost  făcută  de  către pastorul Vasile Al. Taloş, fost preşedinte al Uniunii Baptiste între anii 1991‑1999, şi preşedintele de zi al Congresului Baptist   desfăşurat   la   Cluj‑Napoca.   Nefiind   pregătită dinainte,  sperăm,  alături  de  povestitor,  ca  realităţile prezentate aici să ajute generaţiile mai tinere să înţeleagă nu doar cât de greu a fost să‑ţi păstrezi conştiinţa curată şi spinarea dreaptă, dar şi cum a fost susţinut vreme de decenii regimul trecut. Confesiunea ne poate ajuta şi să înţelegem că ispita compromisului poate caracteriza orice epocă, putând fi şi astăzi cel puţin la fel de ademenitoare.

Să vă spun de ce nu am fost erou: pentru că Dumnezeu mă pregătise pentru asta; dacă nu aş fi fost pregătit de Dumnezeu, cred că aş fi căzut în capcană. Cum am fost pregătit?

Când am terminat liceul, m‑am înscris la o şcoală superioară de ofiţeri, n‑am vrut să ştiu de Dumnezeu, de biserică, am vrut să mă fac ofiţer. Din toată şcoala din Jibou, doar trei elevi au trecut examenul medical, iar unul dintre ei eram eu. Dar singurul căruia nu i s‑a aprobat dosarul, pentru că părinţii erau baptişti, am fost eu. La 18 ani m‑am dus în armată şi în trei luni de zile m‑am săturat de ea. Când mi‑a spus caporalul: „Dacă îţi dau ordin să demolezi soba, întâi o demolezi şi apoi raportezi”, mi‑am dat seama că se merge pe depersonalizare. După trei luni de zile a venit un ofiţer de la Contrain‑ formaţii şi mi‑a spus să‑mi fac bagajul şi să merg la o şcoală specială de ofiţeri. Înţelegeţi?

Nu  era  şcoala  superioară  de  ofiţeri,  ci  o  şcoală „specială” de ofiţeri, adică a Securităţii. Deşi nu eram întors la Dumnezeu, ci doar un copil de 18 ani, scârbit de primele trei luni de armată, i‑am spus că doresc să termin armata şi să mă întorc în viaţa civilă. M‑au lăsat în pace.

După  optsprezece  luni  de  armată,  m‑am  dus  în concediu acasă la Jibou. O bisericuţă se aduna în casa unor fraţi, într‑o cameră de 5 pe 5. În duminica respectivă nu era niciun bărbat acolo care să citească un text din Scriptură. Au citit surorile un psalm şi au cântat adolescenţii. Am plecat acasă aşa de mişcat de bucuria acelor adolescenţi, că m‑am dus înaintea Domnului ruşinat de împotrivirea mea şi m‑am pocăit. Atunci am şi hotărât că am să fiu păstor.

M‑am  întors la Piteşti, am început să scriu poezii creştine, pe care le ţineam sub pernă. La câteva săptămâni, un  colonel  de  la  Contrainformaţi  (eu  eram  sergent), locţiitorul comandantului de pluton – m‑a chemat şi mi‑a spus: „Sergent, ia o coală de hârtie şi dă‑mi aici numele elevilor de liceu care merg la biserică în Jibou. În Piteşti, în 64, înainte de a se încheia povestea cu deţinuţii politici, mi se cerea lista unor elevi de liceu din Jibou care se duc la biserică. I‑am spus că eu aşa ceva nu fac. „Dă o declaraţie că nu vrei să colaborezi cu noi.”

Am dat o declaraţie că nu vreau să colaborez cu ei, eram furios pe el pentru că mi‑a spus că mi‑a văzut poeziile. M‑a ameninţat că am să ajung după gratii, iar colegii îmi vor da de mâncare. Aşa m‑a vaccinat Dumnezeu pentru mai târziu. Când m‑am botezat, m‑am dus la Seminar şi am intrat în lucrare. Dacă nu eram vaccinat în armată, poate cădeam în capcană. A fost numai mâna lui Dumnezeu, harul Lui, nu vreun merit al meu.

După vizita  lui Billy Graham, Ceauşescu a dat un decret privitor la relaţiile cu străinii care nu era publicat, dar a fost prelucrat cu toţi păstorii. Eu m‑am ridicat în respectiva întâlnire, cred că au mai fost şi alţii care s‑au ridicat, şi am spus că o lege, ca să fie aplicabilă trebuie să fie publicată, iar dacă nu este publicată, noi nu avem ce respecta.

M‑a chemat fratele Ţunea după discuţia de acolo şi mi‑a zis: „Măi Vasile, măi, nu te pune cu ei. Ascultă, dacă‑ţi vine un străin la tine, dau eu declaraţie în locul tău. Tu doar spune‑mi mie ce‑a fost şi dau eu declaraţie în locul tău.”

Vă spun acest lucru cu tot respectul pe care‑l am pentru fratele Ţunea, pentru că el a recunoscut: „Vasile, trebuie să fac asta, dacă nu sunt eu, vine altul şi face mai mare rău fraţilor.”  De aceea, pentru că nu s‑a ascuns, pentru că am ştiut, îl respect. Nu‑l respect pentru ce a făcut, ci pentru că a recunoscut.

La câteva săptămâni am fost chemat la biserică de un colonel de securitate, care a adus cu el un civil pe care l‑a prezentat ca venind din partea Ministerului de Interne pentru a‑mi explica de ce trebuie să respect decretul referitor la străini. Eram în holul bisericii din Iuliu Valaori, nici măcar nu am ajuns la subsol, când celălalt mă întrebă dacă am sau nu de gând să respect decretul. Atunci l‑am rugat  să  mi‑l arate; înainte să  mi  se ceară să‑l respect, eu trebuie să văd acel decret şi pe urmă discutăm. S‑au uitat unul la altul, şi cel care era de la externe i‑a spus celuilalt: „O să i‑l arătăm!” Şi‑au luat la revedere şi mi‑au promis că o să mi‑l arate. După zece zile m‑a lovit maşina M.A.I.‑ului şi din 11 martie 1986 până în octombrie nu am putut sta în picioare mai  mult  de  20‑30 de  minute pentru că  îmi  pierdeam echilibrul. Mi l‑au arătat!

Eu nu‑i condamn pe fraţii care au fost într‑un fel sau altul prinşi în vreo capcană. Dar colonelul Zăpodeanu, când s‑a despărţit furios de mine, mi‑a spus aşa: „Domnule Taloş, din cei zece membri în comitetul bisericii tale, şase lucrează pentru noi.” Am crezut că vrea să mă intimideze, dar de‑a lungul anilor am descoperit că era adevărat. Unul dintre ei, care trăieşte şi azi în biserica din Iuliu Valaori, într‑o zi mi‑a mărturisit că ceilalţi cinci sunt, de fapt, informatori, el doar verifică ce spun aceştia.

V‑am făcut această mărturisire cu toată smerenia. Vreau însă să vă spun de ce nu l‑am lăsat pe fratele Geabou să  semneze  el  primul  memoriul  pe  care  l‑am trimis atunci lui Ceauşescu şi conducerii Departamentului Cultelor (în 1973, n.red, memoriu iniţiat de pastorul Vasile Al. Taloş şi semnat de 50 de păstori baptişti din toată ţara). După ce am compus memoriul, m‑am întâlnit cu ceilalţi fraţi, iar fratele Geabou sau Serac au vrut să semneze primii. Eu m‑am împotrivit, şi le‑am cerut să‑l semnez eu primul, pentru că m‑am gândit aşa:

Dacă semnează alţii mai bătrâni ca mine, iar îmi fac de lucru cu Securitatea, iar vor începe: „Domnule Taloş, nu te lua după un zăpăcit ca Geabou, nu te lua după Serac, nu vezi că nu te poţi înţelege cu ăsta?” Şi ca să nu mai facă presiuni asupra mea, am presupus că, semnând primul, nu o să mă întrebe după cine m‑am luat. Însă, după Revoluţie, în 1991, după ce am fost ales preşedinte, a venit un alt păstor care este aici în sală şi mi‑a spus aşa: „Frate Taloş, am fost chemat la un ofiţer de securitate şi mi‑a zis aşa: «Domnule pastor, nu te lua după domnul Taloş, că noi am făcut doar un pas înapoi şi peste doi ani veţi vedea că tot noi conducem ţara.»” Încerca să‑l intimideze în toamna lui 91. Vă mărturisesc că niciodată nu l‑am suspectat pe acest păstor de colaborare cu Securitatea. Orice stat are nevoie de servicii de securitate.

Cineva  m‑a  întrebat dacă  aş  primi  un  ofiţer din serviciile de securitate ca membru în biserică, dacă s‑ar pocăi. I‑am răspuns afirmativ. Sigur că l‑aş primi. Dar agenţi ascunşi, pe care să‑i alegem în comitet şi să influenţeze deciziile bisericii, asta nu. Dacă spune că este ofiţer, iar relaţiile sunt deschise, oricine se poate pocăi. Serviciile de securitate nu sunt incriminate în congresul nostru, ele sunt necesare fiecărui stat din lumea asta. Toate statele au asemenea servicii şi trebuie să aibă.

Mi‑a spus odată un plutonier dintr‑o comună: aici în sat eu şi turnul bisericii suntem cei mai înalţi. Un plutonier. Necazul cu cei care lucrează în aceste servicii sau au lucrat în vremea comunistă este că ştiau că au protecţie totală şi‑şi puteau permite orice. Unii dintre fraţi au suferit abuzuri, au fost umiliţi, batjocoriţi. Alţii au murit. Şi îmi pare rău că Ambroj din Brebi, care a fost chinuit de Securitate şi s‑a spânzurat, bietul om, nici măcar nu e pomenit în istoria baptiştilor. Băiatul lui este păstor în New York. Altădată am să vă spun şi povestea lui.

Necazul cu colaboratorii este următorul: unele persoane din serviciile de securitate îşi cam depăşesc atribuţiile, ştiindu‑se oameni protejaţi. Atunci mai fac servicii şi pe plan politic şi mai ales ideologic. În comunism, ideologia era atee. După revoluţie este naţional‑ortodoxă. Eu n‑aş vrea  să văd bisericile baptiste sau Cultul înhămate pe ascuns la interesele ierarhiei ortodoxe. Nu trebuie să faci bravuri, însă e suficient ca în momentele‑cheie să spui una sau să spui alta, să faci una sau să faci alta. De aceea, aşa  cum s‑a spus aici, într‑un spirit de iertare, de pocăinţă, dar şi de grijă pentru viitorul acestui cult, fiecare să se simtă responsabil.

Aici  nimeni  nu  decide  după  cum  dictează  şeful de partid. Aici am venit nu pe liste de partid, ci cu vot uninominal. Bisericile ne‑au trimis. Fiecare este responsabil înaintea lui Dumnezeu şi a conştiinţei lui de deciziile pe care le ia. Iată de ce propun să votăm moţiunea pe care a propus‑o fratele Dorel Popa, ca persoanele care au colaborat, şi se dovedeşte că au colaborat cu Securitatea, chiar dacă au candidat şi au fost alese, să se retragă din funcţie şi să nu poată activa dacă au colaborat sau colaborează în prezent nu numai cu servicii româneşti, ci şi cu altfel de organizaţii şi structuri.

Anunțuri