(Redau aici crâmpeie din viața tatălui meu. Am izvorât din el în lumea aceasta. Sunt, în multe feluri, rezultatul îmbrățișării lui. Aceste ănsemnări sunt ultimele amintiri cu tatăl meu, până în clipa când a plecat să se reîntregească cu Viața.)

 

Vasile Brănzei – Noiembrie 2005.

Dumnezeu mi‑a făcut parte de harul să trăiesc la umbra lui nu numai în România, ci şi în ultimii lui ani de viaţă petrecuţi alături de noi în Los Angeles, California.

Într-una din vizitele mele l-am găsit ocupat cu o treabă serioasă , din cauza căreia nu m-a băgat în seamă decât atât ca să-mi răspundă la salut. Era în curtea din față cu un vecin american. M‑am dus să‑i privesc din casă, din casă, după ce amândoi au refuzat politicos ajutorul meu.

Tatăl meu este de 75 de ani, iar vecinul său american este de 81. Când coborâsem din maşină, l‑am găsit pe tata încercând să repare un „sprinckler“, un fel de fântână arteziană în miniatură care udă în America peluzele de iarbă. Vecinul său tocmai se apropiase, trecând peluza cu o bucată de ţeavă şi cu un cleşte în mână. M‑am oferit să le fiu de ajutor sau măcar să‑i ajut cu traducerea mea să se înţeleagă unul cu celălalt. Tatăl meu nu prea mai aude bine, vecinul, mi‑am dat seama repede, nu aude nici atât.

Traducerea mea româno‑engleză cădea neputincioasă pe urechi neprietenoase. Mi‑au dat de înţeles că mai mult îi încurc, aşa că i‑am lăsat să se descurce singuri. Acum îi priveam cum stăteau amândoi în genunchi, uzi până la piele de jetul rebel al nepotolitei ape care ţâşnea din pământ. În ce limbă vorbeau? Ce limbaj îi ajuta să se înţeleagă?

„În limba comună a bătrânilor care «vor să mai poată» la o vârstă la care putinţa este aşa de puţină; în limba comună a bunătăţii şi a întrajutorării, a bunei vecinătăţi şi a omeniei. În limba de excepţie care i‑a făcut pe milioane de venetici sosiţi din toate colţurile lumii să convieţuiască în pace pe aceste binecuvântate meleaguri ale „lumii noi”.

 

Vasile Brânzei

Eram cu Daniela, soţia mea, într‑un salon de spital, în vizită la sora Chirilov. Privirea mi‑a alunecat pe geam şi, surpriză, i‑am văzut venind dinspre parcare pe părinţii soţiei mele, împreună cu tatăl meu. În ultima vreme, tatăl meu nu se simţise bine şi îl purtasem mai des pe la doctori. M‑am grăbit să le ies în întâmpinare, ca nu cumva să se rătăcească pe culoarele întortocheate ale spitalului. Când făceam împreună drumul  înapoi spre salon, i‑am  spus tatălui meu: „Ce mare har, să poţi veni în vizită la cineva la spital!” Pricepându‑mi aluzia, dânsul mi‑a răspuns: „Da, mare har. Mai este şi harul de a primi în vizită pe cineva care te vizitează la spital, dar acela este un har mai mic…”

A avut foarte mare dreptate.

Vasile Brânzei

Când era să plecăm spre Atlanta, pentru o nuntă în familia Ban, l‑am rugat pe Vasile Brânzei, tatăl meu să vină cu noi. „Bineînţeles că vin! Cine ştie dacă mai am altă ocazie să mai merg împreună cu Traian… Poate doar pe «străzile de aur» …Da, Traiane, să te ştergi pe picioare.” Hei, hazul acesta care le este la îndemână doar acelora care cred copilăreşte în viaţa de dincolo…

Vasile Brânzei ‑ 15 iunie 2007

I‑am  dus  hârtia  pe  care  doctorul  notase  adresa spitalului şi numele examenului medical la care urma să fie supus. Ne temeam împreună că va fi cancer la stomac, aşa cum a fost şi la tatăl său, înainte să plece la Domnul.
‑ Credeam că ai uitat, mi‑a spus dânsul.
‑ Cum să uit? că matale eşti important!
‑ Sunt foarte important! Ai dreptate. Nimeni nu mă poate înlocui în planul pe care‑l are Dumnezeu… cu mine.
Cred că a avut foarte mare dreptate. În mulțime, fiecare dintre noi este … unic.

Vasile Brânzei ‑ Vasul de lut ‑ 26 iunie 2007

Aseară,  pe când conduceam de la  Atlanta  la  Los Angeles, în apropiere de Dallas, am primit telefonic vestea de care mă temeam. Tatăl meu, Vasile Brânzei, are într‑adevăr cancer metastazic. Pentru o vreme, în maşina noastră s‑a făcut o linişte care începea să semene cu mormântul. Daniela, soţia mea, nu ştia ce să‑mi spună, cum să‑mi spună. Eu nu ştiam ce să spun, cum să vorbesc în prezenţa părinţilor soţiei mele, care şi ei se aflau în toamna târzie a vârstei de după optzeci de ani. Cuvintele sunt ca nişte vase. Unii, buni bucătari, le poartă îmbelşugat şi pline de conţinut. Alţii, goi în ei înşişi, le duc doar de colo‑colo. Lumea observă şi le numeşte „cuvinte goale”.

Doamne, fereşte‑mă să fiu doar un ţimbal zângănitor şi o alamă sunătoare. Umple‑mă cu comoara prezenţei Tale, aşează conţinutul Tău în vasul vieţii mele. Chiar dacă nu este dintr‑un material ales, ci doar de… lut. Căci aşa ai vrut Tu, Doamne, dintru început. Să‑Ţi proslăveşti Numele printr‑un Adam „de lut”. Am nevoie de cuvinte care să miroasă a … înviere.

P.S. ‑ Întâmplător?

Am primit vestea pe celular, când mai aveam doar cinci minute pâna la motel. Dana a oprit telefonul, a închis ochii şi a tăcut. N‑a vrut să‑mi spună nimic în timp ce mai eram încă la volan. Eu însă înţelesesem … Când am ajuns la recepţie, pe tejghea se afla un teanc cu exemplare gratuite din numărul de luni al ziarului „USA Today”. Sub titlu, articolul principal de pe prima pagina începea cu cuvintele: „Vine ziua când primeşti un telefon care‑ţi spune că nu este bine cu părinţii…” N‑am putut citi mai departe. Mi s‑au aburit ochii. Dintre toate ziarele naţionale şi locale, pe tejghea era oferit tocmai ziarul acesta. Dintre toate editorialele posibile, luni a fost publicat acesta. Coincidenţă? Nu. Providenţă? Cu siguranţă!

Seara aceea, m‑am „magnetizat” cu câteva pastile care să mă exileze până dimineaţă în lumea viselor. Mai aveam două zile şi 1800 de mile de condus. Pe la două însă, m‑a trezit ca din morţi un telefon de acasă. M‑am dat jos din pat cu gura plină de jumătate din conţinutul stomacului. Vomitasem prin somn. Era Cristina, fata mea mai mare.

„Tată, iartă‑mă că te deranjez, dar trebuie să stăm puţin de vorbă. De aseară, de când am fost la bunicu’ nu mai am linişte. Nu pot să dorm. Am vomitat deja de două ori.”

Toată viaţa ei, Cristina mi‑a intuit prima trăirile sufleteşti, experimentându‑le „în oglindă”  (cum spun patinatorii). Telepatie? Probabil că nu. Doar un fel de duioasă „tele‑simpatie”.

Vasile Brânzei ‑ Vieţi paralele ‑ 28 iunie, 2007

Temuta primă întâlnire de după aflarea diagnosticului necruţător s‑a întâmplat ieri, când ne‑am întors, după o goană nebună, la Los Angeles. Tatăl meu ne‑a întâmpinat pe mica terasă din faţa uşii. Parcă ne aşteptase. După rugăciunea de bun‑venit şi după ce am dat jos bagajele, Daniela, soţia mea, l‑a întrebat: „Cum te simţi cu boala?”

I‑a răspuns: „Paralel. Ea cu evoluţia ei, eu cu evoluţia mea.”

Ne‑am adus aminte că acum câţiva ani, când descoperiseră prima dată că are cancer la prostată, tata ne spusese:

„Mă tot împinge cancerul ăsta … da nu mă cert cu el. Dacă mă înghesuie mai rău, îl las şi … plec.”

Încredere ‑ 2 iulie 2007

Petrecerea părinţilor pe ultima lor turnantă dinaintea marii despărţiri produce în inima copiilor un dezechilibru profund, asemenea unor cutremure de mari adâncimi simţite distrugător şi la suprafaţă. Dumnezeu este bun şi aproape de cei cu inima zdrobită însă. În zilele acestea de încercare am primit de la El un mesaj de încurajare prin vocea unei femei‑predicator. Vorbea despre propriile ei experienţe, dar parcă vorbea şi despre ale mele:

„Nu contează cât nu ştiu, atâta vreme cât Îl ştiu pe Cel care le ştie pe toate! Nu te mai frământa să afli lucruri pe care le ştie numai Dumnezeu şi nu vrea să ţi le spună. Nu poţi vorbi de încredere atunci când înţelegi şi cunoşti toate lucrurile. Încrederea se manifestă atunci când nu cunoşti şi nu înţelegi ce se întâmplă. Uneori va trebui să nu faci nimic, numai să te încrezi în Dumnezeu. Vei pierde o slujbă, va veni peste tine o boală, te va nedreptăţi un prieten. Stai liniştit. Câteodată nu foloseşte la nimic să cauţi să înţelegi „De ce?” ţi s‑au întâmplat anumite lucruri. Dacă îţi merge rău nu înseamnă neapărat că eşti vinovat cu ceva. Am învăţat de‑a lungul anilor că Diavolul vine la mine în două situaţii: când fac ce este bine şi când fac ce este rău… Diavolul vine oricum şi vine întotdeauna! Aşa că nu mă mai întreb de ce a venit. Câteodată, Diavolul vine să te împingă spre „activism”, printr‑un prieten care‑ţi spune plin de simpatie:

„Am auzit ce ţi s‑a întâmplat. Ce‑ai de gând faci acum?” Trebuie să învăţam să stăm liniştiţi şi să avem încredere în Dumnezeu“ (Joyce Meyer).

Există realităţi inevitabile pentru care s‑ar cuveni să ne pregătim din timp mai cum se cuvine. „Fiecare om trebuie să facă două lucruri singur: să creadă în ceva şi să moară“ a spus Martin Luther. Sfatul lui a fost: „Caută să crezi în ceea ce îţi va da bucurie în ceasul morţii.“

Vasile Brânzei ‑ Plecând, plecând… ‑ 18 septembrie, 2007

Mi s‑a întâmplat şi cu mama. Acum mi se repetă cu tata. Înainte de plecarea „acasă”, sfinţii adevăraţi se mută puţin câte puţin, lăsându‑ne impresia că ne scapă printre degetele înfrigurate şi însingurate. Mama ta a fost o femeie ultrasentimentală. Plângea oricând şi plângea la te miri ce: plângea când asculta teatru radiofonic, plângea când plecam de acasă şi plângea când ne vedea revenind, plângea de necaz şi de cele mai multe ori plângea de bucurie. Majoritatea emoţiilor ei dezlegau izvorul lacrimilor şi stăvilarul lăsa să se prăvălească la vale şuvoaiele nemaistăpânite ale lacrimilor. Asta a ţinut până în ziua în care doctorul i‑a spus că se apropie sfârşitul şi a internat‑o pentru ultima dată în spital. Din ziua în care s‑a aşezat pe patul acela al despărţirilor, izvorul lacrimilor ei a secat. Ne privea doar cu ochii uneori trişti, alteori ca două prelungiri ale mâinilor cu care nu mai putea să ne mângâie. Dar de plâns n‑a mai plâns niciodată. A plecat liniştită, dezlegată de ceea ce a fost şi privind cu mare anticipaţie ceea ce avea să vină. Ultima frază reproş pe care i‑a spus‑o tatălui meu a fost: „Trăim şi luptăm împreună, dar de murit murim fiecare singuri!”

Lunile acestea sunt martor la pregătirile pentru plecarea tatălui meu „dincolo”. Şi el s‑a schimbat mult. Este din ce în ce mai tăcut şi mai neafectat de ceea ce se întâmplă în jur. Încerc să‑i trezesc interesul cu ştiri din politica lumii, în care căuta altădată împlinirile profeţiilor şi semnele revenirii Celui mult aşteptat pentru mult dorita Răpire … Nu‑l mai interesează. Încerc să‑i pun întrebări despre trecut şi să‑l fac să se încălzească la focul amintirilor. Ochii lui rămân reci şi expresia feţei trădează o mare lipsă de interes. Încerc să‑i cer lămuriri din Biblie şi să‑l prind în hora unor tălmăciri care să‑i provoace marile mişcări interioare de odinioară. Nu‑l interesează.

Sfinţii care ştiu că le‑a venit vremea să plece intră într‑un fel de izolare de lume şi trăiesc o tăcere care rodeşte stări care şi‑au aşteptat  de  mult  germinarea. Zgomotul nostru îl percep din ce în ce mai de departe şi‑i interesează din ce în ce mai puţin. Sunt ca nişte locatari care‑şi mută încet, încet catrafusele la o nouă adresă. Revin printre noi numai ca să‑şi mai ia câte ceva cu ei şi să‑şi definitiveze marea desprindere.

Astăzi  l‑am vizitat  împreună cu Vladimir Pahomi, care tocmai s‑a întors după o vizită de şase săptămâni din România. I‑a adus scrisori, i‑a adus saluturi înregistrate pe video de la prietenii şi colegii lui Taloş Vasile şi Geabou Pascu. I‑a ascultat, a zâmbit doar puţin într‑un colţ de gură şi a ridicat mâna a salut. Ei erau aşa de departe … el era acum din ce în ce mai departe … spre alte meleaguri. Părinţii mei şi‑au trăit ultimele luni plecând în fiecare zi câte puţin. Plecând, plecând … Lângă ei, noi îi privim neputincioşi: plângând, plângând …

Vasile Brânzei ‑ Convertire  pe patul morţii? – 2 octombrie 2007

V‑am spus ca tatăl meu, Vasile Brânzei, n‑a crezut niciodată în tălmăcirea viselor pe care le‑a avut. Mama mea venea mereu la el să‑i spună ce se va întâmpla din visele pe care ea le avea şi dânsul îi dădea „cu tifla”: „Fugi de aici, că nu te cred …” Ei bine…

Joi (27 septembrie 2007) l‑am vizitat pe tata şi l‑am găsit povestind un vis pe care‑l avusese noaptea trecută. Eram ascultându‑l doar câţiva: fratele meu, eu şi Traian Ban, cuscrul şi colegul lui de apartament în casa pastorală.

„Am visat foarte clar, aşa cum mă vezi şi cum te văd. Eram în pat şi a intrat la mine o doamnă foarte elegant îmbrăcată. Nu avea bijuterii, dar se vedea ca e gata să meargă la o întâlnire oficială sau la o petrecere. Pe braţ avea îndoit un pardesiu. Avea cam 26‑28 de ani şi, zâmbind, mi‑a spus hotărâtă: «Am venit. Hai să mergem, Eşti aşteptat.» Asta a fost tot şi aşa s‑a terminat visul meu …”

Am tăcut toţi, gândindu‑ne ce să‑i spunem, dar ne‑am dat  seama  că  n‑avea  nevoie  de  ajutorul nostru. Acum credea în tălmăcirea viselor: „Eu cam aşa am înţeles visul acesta. Pentru oamenii din lume, moartea este înfăţişată ca venind în mână cu o coasă şi este urâtă de tot, că trebuie să fie acoperită cu un giulgiu negru peste tot. Eu cred că Dumnezeu a vrut să‑mi spună că pentru mine imaginea aceea nu este valabilă. Moartea mea nu va fi urâtă şi fără inimă. Dumnezeu va trimite o moarte foarte frumoasă şi elegantă, ca o persoană care mă invită la o petrecere sau la o întâlnire foarte importantă. Mă va primi cu un zâmbet …” Eu tăceam. Ca de obicei, aveam un nod în gât. De lângă mine, Traian Ban, cu un zâmbet poznaş afişat pe faţă, l‑a întrebat: „Şi pardesiul îndoit pe mână înseamnă că va veni atunci când se va face ceva mai răcoare afară, când vine toamna?”

Tata a zâmbit şi a spus: „S‑ar prea putea să fie aşa… Simt că tare se apropie ziua.”

A doua zi, sâmbătă, l‑am vizitat  iar. „Ce mai faci, ticule?” l‑am întrebat. Ca o dovadă că mai are încă puterea umorului sănătos, mi‑a răspuns: „Păi, … o aştept pe doamna aceea. Ai uitat?”

Acest simţ al umorului, liniştit în faţa morţii, s‑a manifestat şi duminică seara, când clasa tinerilor căsătoriţi de la Bethel l‑a vizitat acasă. Au fost cam mulţi, aşa că s‑a umplut la refuz sufrageria în care stătea pe o sofa. Ei erau puţin stingheri. El le‑a spus râzând: „Ei da, aşa priveghi îmi place şi mie! Ălălaltul nu‑mi place pentru că voi vorbiţi, vă rugaţi, cântaţi şi eu nu aud nimic. Facem acum unul la care să particip şi eu…”

Când s‑au întors la Bethel m‑au mai prins în curtea bisericii. „Ai un tată grozav! Am vrea să fim şi noi ca el!” Le‑am răspuns încet, mai mult mormăit: „Şi eu… şi eu …”

Vasile Brânzei ‑ Durere sfărâmată ‑ 4 octombrie 2007

Cred că v‑am spus minunea: După moartea mamei mele, Vasile Brânzei a redevenit poet. Are acum mai mult de 300 de poezii scrise. Spun a „redevenit” pentru că prima poezie a lui am recitat‑o în biserică pe la vârsta de cinci anişori:

Ca un  fulger coborât‑a îngerul de sus
Aducând  solia sfântă: S‑a născut Isus!

În ultima vreme, datorită suferinţelor mari, tatăl meu a slăbit mult şi nu mai scrie poezii (cel puţin aşa cred eu …). Aseară, mi‑am deschis cartea cu Voiculescu şi am descoperit o „perlă” pe care am să i‑o duc astăzi să o citească. Până atunci, vi‑o arăt şi vouă. Nu de alta, dar durerea este şi va fi parte integrantă din viaţa fiecăruia dintre noi („Durere, dalta dulce a devenirii mele …).

PIATRA AURIFERĂ

pregătesc de‑acum  te sfărâm, durere, 
Ca pe o piatră‑n  care zac vine‑ntregi de aur,
Ce‑atât mai grea atârnă, strivind mai cu putere,
Cu 
cât în ea cuprinde, ascuns,  mai mult tezaur.

Din  ocniţa  vieţii, în lespezi  te voi scoate
Şi munţii tăi scurmându‑i adânc în măruntaie,
Căra‑voi  la lumină nămestiile toate
De blocuri  tari,  ce firul  de aur le strătaie.

Copaie cu copaie, în pive  mărunţită.
Toţi  grunjii măcinându‑ţi, în praf te voi preface,
Vor 
bate pisăloage şi apa‑nvineţită
Pe jgheaburi  largi  de suflet  va curge fără pace.

S‑o  duce toată huma netrebnică din tine 
Spălată‑n
mii  de ape, pe şocuri  vânturată
Să‑ţi 
laşi domol pe fundul ulucului din mine
Nisipul
tău de aur, Durere sfărâmată…

Durerea este ultima incursiune pe care tatăl meu o face în sine însuşi. Văd în fiecare zi cum iese din el … aur.

Vasile Brânzei ‑ Ziua lui ‑ 9 octombrie 2007

Tatăl meu se mişcă din ce în ce mai greu şi vorbeşte din ce în ce mai puţin. Stau lângă dânsul ore întregi în tăcere. Ieri am căutat să‑l smulg din aparenta lui apatie şi l‑am întrebat:
„Ce vrei să mai facem?”
Mi‑a răspuns cu glas răguşit: „Nimic, totul e deja făcut.”

Vorbele lui vin parcă de foarte departe, ca nişte rostiri de pe vârfuri de munte cu ecouri largi în văile adânci de la poale. „Totul e deja făcut…” Un rezumat al credinţei care a ajuns la capăt şi‑şi vede încununate toate aşteptările, o strigare a celui care se vede la capătul cursei după ce şi‑a sfârşit cu bine alergarea …

Ne pregătim să‑i sărbătorim ziua de naştere. Când i‑am spus, ne‑a corectat: „Toate zilele sunt ale mele, câte mi le‑a dat Domnul.” Mi‑am adus aminte că, în copilărie, când îi spuneam că se apropie ziua mea, din sărăcia lui stânjenitoare, îmi spunea: „Da de unde‑i ziua  ta, Dane? Toate zilele sunt… ale Domnului! El le‑a făcut.”

Vasile Brânzei ‑ „E bine, dar greu” ‑ 25 octombrie 2007

Cuvintele ies din ce în ce mai rar de pe buzele tatălui meu. Astăzi ne‑a dăruit „perla” aceasta: „E bine, dar greu”. Foarte rar ne este dat să spunem „E bine şi uşor”. De regulă, dacă este aşa, stăm pe loc sau am pornit‑o … la vale. La deal, spre vârful din zare, este întotdeauna „bine”, dar şi… „greu”.

Vasile Brânzei ‑ Ultima predică ‑ 30 octombrie 2007

Vasile Brânzei nu este un om obişnuit! Când l‑am văzut, azi dimineaţă, avea pregătită ultima lui predică pentru cei … de pretutindeni. Tatăl meu, mai ales în aceste ultime săptămâni, este din ce în ce mai frumos. Mami, soacra mea, m‑a pus să‑l întreb: „De ce nu mai cânţi ca altădată? Toată casa răsuna de fluieratul şi cântatul dumneatale!”

Ne‑a privit blând, apoi a mişcat mâna încet, încet, întinzând‑o întâi spre undeva,  iar apoi îndoind‑o, până ce vârful degetelor i‑a atins pieptul în dreptul inimii. Am înţeles. Tata continuă să cânte, dar … înăuntru.

„Oh! Aş vrea ca vorbele mele să fie scrise;
să fie scrise într‑o carte;
aş vrea să fie săpate cu un priboi de fier
şi cu plumb în stâncă pe vecie…

Dar ştiu ca Răscumpărătorul meu este viu
şi că se va ridica la urmă pe pământ.
Chiar dacă mi se va nimici pielea,
şi chiar dacă nu voi mai avea carne,
voi vedea totuşi pe Dumnezeu.
Îl voi vedea şi‑mi va fi binevoitor, ochii mei

Îl vor vedea, şi nu ai altuia.
Sufletul meu tânjeşte de dorul acesta înlăuntrul meu.” (Iov 19:23‑27)

Vasile Brânzei ‑ Dimineaţa de toamnă ‑ 30 octombrie 2007

Mulţumesc  lui  Alin  Cristea  pentru  împărtăşirea acestui giuvaer!

Dimineaţă de toamnă

(Cătălin Lata)

Dimineaţa îmbracă  în lumină
Sunt
un  pui de înger scuturat
Peste 
lumea  asta cât un  sat
Peste  iarna ei ce stă vină.

Frunzele dansează peste  mine
Galbene
de‑a roata şi în toi
îmbracă  ceru‑n haine moi
Gândurile‑mi sunt de pace pline.

Anotimpul mâine  va fi gata
Până
mâine  nu  e mult deloc
Vreascurile
mi le‑arunc pe foc
poată strânge‑n braţe Tata.

joace‑n  hori, sărute 
După scurta viaţa mea de sclav…
Plâng 
pe drumuri drumul meu  bolnav,
Chinurile mâine  dispărute.

Vasile Brânzei: „Am  ieşit din cotidian” – 31 octombrie 2007

L‑am găsit mai tras la faţă şi mai pământiu.
„Cum e?”

Mi‑a răspuns cu vocea‑i slabă, care părea că se târăşte spre urechile mele:

„Greu … Dacă oamenii ar şti ce este suferinţa … fără nădejde! … ar înlemni. … N‑am de ce mă plânge … Niciun sfânt n‑a primit din partea lui Dumnezeu promisiuni că nu va trece pe aici … sau pe acolo … Ne‑a promis doar că va fi cu noi pretutindeni. Nu‑mi fac probleme … Ar adăuga şi mai mult la suferinţă. Eu sunt al Lui. Ce mi se întâmplă nu este treaba mea, … ci este treaba Lui.”

Au mai venit câţiva membri ai familiei. Ne‑am luat cu vorba. Am schimbat „noutăţile”. Cum a fost la serviciu astăzi? Ce mai este prin ţară? Ce ziceţi despre legea deportării votată de guvernul italian pentru a scăpa de romii care le strică societatea? … etc. După un timp, mi‑am dat seama că l‑am lăsat deoparte, învelit în tăcere ca într‑un giulgiu prematur.

„Matale ce spui?”
„Nimic. Eu am ieşit din cotidian.”

Cuvinte simple, realitate complicată, hotărâri care o simplifică până la esenţe: „Eu am ieşit din cotidian”. Dânsului îi este mai uşor să o facă acum, pentru că a „exersat‑o” toată viaţa. Tata a ştiut ca, din când în când, „să iasă din cotidian”, pentru a pătrunde în sferele adevărurilor veşnice şi ale părtăşiei cu Dumnezeu, prin Duhul.

Vasile Brânzei ‑ Priveghi pregătitor ‑ 5 noiembrie 2007

Sâmbătă a fost cea mai grea zi din viaţa mea de fiu. Am fost singur cu tata. M‑a luat în „camera lui”. Şi‑a „pus casa în rânduiala”, ca cei ce se pregătesc pentru ultima călătorie. Apoi, ne‑am rugat împreună. De rugat, s‑a rugat de fapt numai dânsul. Când mi‑a venit rândul, … eu n‑am mai putut ajunge la capăt. Sunt sigur însă că Dumnezeu m‑a înţeles. Este interesant că  în preajma tatălui  meu  nu  am niciodată sentimentul morţii iminente. Totul în dânsul este numai despre viaţă! O viaţă care nu se sfârşeşte, care n‑are niciun gând să se termine, ci doar se mută dintr‑un palier într‑altul, superior.

Azi, luni, am stat iar împreună cu „bunicii”, cum le spunem noi părinţilor din cauza  nepoţilor (chestie total lipsită de logică, pe care n‑o pot înţelege decât cei aflaţi într‑o situaţie familială asemănătoare cu a noastră). L‑am întrebat pe tata:

„Ce bucurie putem să‑ţi facem astăzi?” A închis ochii şi mi‑a răspuns:
„Cea  mai  mare bucurie posibilă mi‑a făcut‑o deja Dumnezeu. Ce mi‑aţi mai putea adăuga voi?”

Că mereu în ultima vreme, cuvintele lui Vasile Brânzei sunt „vorbe mari”, cu semnificaţii multiple şi îndesate.

După un timp, s‑a uitat Traian Ban, tatăl soţiei mele, şi i‑a spus: „Până la urmă, Dumnezeu va încorpora toate lucrurile în Sine Însuşi. Atunci o să fie totul bine.”

Tati i‑a răspuns cu un hohot de râs: „Da până atunci o să mai fie multă vreme!”

„Poate să fie, eu nu mă grăbesc!” a venit răspunsul. N‑am priceput, dar am înţeles că eram iar „spectator” la una dintre disputele lor „teologice” care se purtau de luni, dacă nu de ani de zile.

„Nu  mă grăbesc pentru că şi până atunci o să fie frumos” a spus tatăl meu.

Traian Ban a continuat: „Ţii minte că Spurgeon a spus că cei care fixează date profetice riscă să piardă bucuria aşteptării! Şi aşteptarea neştiutoare îşi are şi ea farmecul ei.” Amin, amin! Aşa este: Aşteptarea neştiutoare îşi are şi ea farmecul ei …

Vasile Brânzei ‑ Vine doamna cu … toamna – 16 noiembrie 2007

Vasile Brânzei se pregăteşte de marea plecare. Ieri l‑am ras. Mi‑a spus că sunt „primul” om care‑l rade. S‑a bărbierit întotdeauna singur. Şi sărăcia, dar şi o rutină devenită parte din el însuşi, l‑a oprit să meargă vreodată la bărbier. Se pare că voi fi şi „ultimul” … După  baie, l‑am  întrebat cu  ce  vrea  să‑l  îmbrac. Mi‑a răspuns: „Cu cea mai frumoasă cămaşă, cu una de sărbătoare!”

Astăzi, (vineri) doctorul ne‑a spus că dacă tata mai este cu noi şi după duminică (18 noiembrie) va  fi mare mirare. I‑a dat morfină. De‑acum îl veghem clipă de clipă. Se apropie doamna aceea cu pardesiul pe mână … Am să vă spun când a sunat la uşă.

Vasile Brânzei ‑ A sunat soneria! Doamna a venit!

Azi, 19 noiembrie 2007, de ziua mamei mele, Dumnezeu i‑a făcut un cadou de mult aşteptat: i l‑a adus alături pe tata. Pe la ora cinci şi unsprezece minute dimineaţa, un înger binevoitor m‑a atins cu aripa lui şi m‑a trezit. M‑am repezit la patul de spital montat în dormitorul pe care l‑am împărţit în ultimele două nopţi cu tatăl meu. Nu i‑am auzit respiraţia. Mi‑am plecat urechea să‑i ascult inima, dar n‑am putut. Bătăile de baros care‑mi loveau timpanele şi pieptul erau prea zgomotoase. Mâinile îi erau calde, picioarele nu erau încă reci. M‑am repezit în camera de alături să‑l aduc pe Cristi Striblea, nepotul care‑l îngrijise ultimele luni ca o revanşă pentru anii când „nenea Vasile” îi alintase copilăria bucureşteană. El mi‑a confirmat: tata plecase …

La aeroport

Prin septembrie 1982, plecasem cu un paşaport fără cetăţenie spre America, prin Italia. În ultima noapte, copleşit de gândul că nu‑mi voi mai vedea niciodată părinţii, m‑am furişat în dormitorul lor să‑i mai văd  o dată. Am plâns apoi toată noaptea. Şansele să ne revedem în România lui Ceauşescu păreau imposibile. Dumnezeu a lucrat însă altfel şi ne‑am văzut după numai trei ani pe aeroportul din Los Angeles. Tata a plecat apoi în România, lăsând‑o pe mama cu noi, la un tratament pentru cancer. Carolina Brânzei a murit acum nouă ani, tot în luna noiembrie.

Acum  ne‑am despărţit …  Am  însă paşaportul  cu cetăţenia cerească şi  cred  din  toată  inima  în  iminenta „reîntregire a familiei”  noastre. Până atunci, ne‑am mai despărţit o dată … I‑am dat un ultim sărut.

Am primit de la Aurel Mateescu un leac alinător:

Când vin dureri

Când vin  dureri  pe calea ta
Şi de nori  grei  se umple  zarea,
ştii  este  Cineva
Ce‑ţi ştie  toată frământarea.

Când ochii tăi, două izvoare,
Întind durerea pe obraz,
Există‑o 
mână iubitoare
Ce‑alină 
lacrimi şi necaz.

De ce te afunzi  în noapte
Şi te‑acoperi de durere?
Ascultă‑ale
credinţei şoapte:
Există 
har şi înviere!

Da, Domnul este  lângă tine,
Ţi‑alină  inima‑ntristată,
În suferinţă te susţine,
Şi nu  eşti  singur niciodată.

Nu‑i vânt  sa nu  se potolească,
Nu este  noapte fără zori! 
E‑atâta dragoste  cerească
Şi‑n prea învolburaţii nori.

Oricât de greu  ar bate vântul,
Credinţa
ta n‑o poate stinge,
Şi‑oricât de negru e mormântul,
Lumina 
Crucii îl învinge!

Deci  fii încrezător pe cale
Şi‑n orice  vreme  nu  uita:
El
ştie  lacrimile tale
Şi e mereu  la dreapta ta!

(BC – iulie 2002. Traducere după „When sorrows falls” de Robert Hare)

Vasile Brânzei ‑ Doamna a plecat, toamna a rămas… – 22 noiembrie 2007

Toamna a rămas. Frunzele cad. Pomii, chiar şi cei mai tari, se culcă pentru o vreme sub plapuma zăpezii, aşteptând marea înviere din primăvară care vine. Cum a fost la înmormântare?

Îmi este greu să răspund. Poate că cel mai bine a aşezat‑o în cuvinte Vasi Tifrea, verişorul meu:

„Băi, Dane, a fost ca pe vremuri la Otopeni, când Ceauşescu transformase ţara într‑o temniţă din care nu puteam ieşi. Ţii minte cum fluturam batistele şi plângeam pentru cei care plecau? Era tristeţe, dar … şi un pic de invidie, că nu putem pleca şi noi cu ei …”

Frisoanele tristeţii noastre au fost alinate de cei care ne‑aţi învelit în dragostea voastră. Va mulţumim frumos. Prietenii şi colegii lui, Taloş Vasile, Geabou Pascu şi Iosif Ţon au trimis salutul lor. Iosif Serac l‑a adus în persoană. Iată‑l pe cel trimis de fratele Iosif Ţon:

„Vasile Brânzei a fost pastor la Biserica Baptistă nr. 1 din România. Da,  Biserica  Golgota  din  Bucureşti  este  Biserica Baptistă Centrală a românilor. A fi pastor din tinereţe până la bătrâneţe în această biserică este în sine o realizare extraordinară. În mijlocul unui oraş corupt, în mijlocul intrigilor politice şi cultice, în vremurile cele mai  întunecate din istoria românilor, Vasile Brânzei şi‑a păstrat verticalitatea şi demnitatea de creştin şi de om! Iată într‑adevăr o şi mai extraordinară realizare!

A fost unul dintre iniţiatorii adunării noastre în cinci, Vasile Brânzei, Geabou Pascu, Iosif Serac, Vasile Taloş şi subsemnatul, Iosif Ţon, între anii 1972‑1981. A fost un om cald şi prietenos, dar intransigent în probleme de credinţă şi de integritate morală. A fost o cinste pentru mine să fiu într‑un grup de studiu şi de multă rugăciune cu dânsul. După venirea în America nu s‑a schimbat, a rămas acelaşi om bun la suflet şi totuşi sever când era vorba despre principii. Aceasta înseamnă integritate, şi Vasile Brânzei a fost un om integru, fără compromisuri. Ce frumos este ca la trecerea din viaţa aceasta a unui om să poţi spune despre el numai lucruri bune. Da, se pot spune multe alte lucruri despre Vasile Brânzei şi toate numai bune. Mă plec cu sfială şi cu respect în faţa memoriei lui.”

Cel mai bun prieten al meu din Seminar, Cocar Bunian, mi‑a făcut o surpriză care m‑a costat multe lacrimi:

„Daniel, L‑am cunoscut pe tatăl tău cu vreo şase ani înainte de a te cunoaşte pe tine (în Timişoara.) Prin tine l‑am întâlnit de mai multe ori. Ţin minte că mi l‑ai descris, destul de devreme în prietenia noastră, ca pe un discipol al lui Jean Staneschi, respectiv un nesentimental … Am crezut că eşti obiectiv şi aşa l‑am crezut şi eu la început, din respect pentru „autorizata” ta opinie. Dânsul „m‑a” şi mai ales „te‑a” contrazis în toţi anii de Seminar… Nici un tată n‑a venit pe Berzei ca fratele Brânzei cu tot felul de bunătăţi de la „mica”, şi asta foarte des, deşi băiatul putea da oricând o fugă până pe Muntele Mare. Nici un tată nu venea să vadă  dacă nu îi este frig băiatului, fie că dormea la şcoală sau acasă. Când mă întâlnea, mă întreba numai despre Daniel, de parcă lumea începea şi se sfârşea cu acesta. Lumea lui însă era aşa, începea şi se sfârşea cu tine. M‑am întrebat cum ar fi fost dacă era „sentimental”?… N‑am  întâlnit părinţii tuturor colegilor, dar pot să spun c‑al tău a fost de departe cel mai grijuliu părinte pe care mi‑a fost dat să‑l cunosc. Bunul Dumnezeu să vă mângâie. – Buni

Când  se ajunge la maturitate?

Când ajunge un băiat la maturitate? Pe vremea mea, în România, un băiat trăia doar cu „certificatul de  naştere”  până  la  paisprezece  ani,  când primea, în sfârşit, un „buletin de identitate” (până atunci existase doar prin identitatea părinţilor lui). Vârsta aceasta de paisprezece ani seamănă suspect de mult cu un echivalent al lui „Bar Mitzva”  de la evrei, când băiatul citeşte pentru prima dată cu voce tare din Tora şi este declarat „personal responsabil” de împlinirea ei înaintea lui Iehova.

Tot în România, la optsprezece ani deveneai „major”. La aproximativ această vârstă îţi luai „bacalaureatul”, un cuvânt care însemna iniţial că ai sfârşit‑o cu şcoala şi eşti gata de însurătoare. La americani, devii major pe la douăzeci şi unu de ani, când ai voie să‑ţi cumperi singur băuturi alcoolice. În realitate, şi în România tot pe la douăzeci şi unu de ani erai socotit major sau cum se mai spunea „cu armata făcută”.

Capeţi o identitate pe la 12 ‑ 14 ani, eşti major pe la 18‑21 de ani … dar la „maturitate” când ajungi cu adevărat? Am auzit pe cineva spunând că nu poţi fi copil decât o singură dată, dar poţi fi copilăros toată viaţa, şi sunt de acord cu observaţia. Totuşi, când ajunge un băiat la „maturitate”?

Acum, în zilele acestea de criză personală, cred că eu pot să dau un răspuns la aceasta întrebare: un băiat ajunge matur numai atunci când îi moare tatăl sau. Am cincizeci şi trei de ani şi cred că numai acum trec într‑o singurătate nouă pragul maturităţii. Cu câţiva ani în urmă, l‑am sunat pe Valentin Popovici la câteva zile după moartea tatălui său şi l‑am întrebat aşa … cum se întreabă … fără să aştept cu adevărat un răspuns:

„Cum te simţi?” Am primit atunci un răspuns pe care nu‑l aşteptam, nu l‑am înţeles şi nu l‑am pătruns până ce n‑am trecut şi eu prin aceeaşi experienţă: „Frate Daniel, e greu… s‑a făcut dintr‑o dată aşa de întunerec şi de rece în jurul meu…”

Cred că „maturitatea” este un prag existenţial imposibil de trecut atâta timp cât trăieşti încă pe umerii tatălui tău. Eşti şi ai dreptul să rămâi copil câtă vreme poţi rosti expresii ca acestea: „Tatăl meu este mai tare ca tatăl tău!”, „Te spun lu ‘tata!”, „Nu ştiu, am să‑l întreb pe tatăl meu”, „Să‑i spunem şi lui tata” … Când nu mai poţi rosti aceste cuvinte, eşti condamnat la „maturitate”. Absenţa tatălui te proiectează în realitatea unei singurătăţi care dezechilibrează, debilitează şi chiar descurajează. Este o traumă din care trebuie „să te ridici singur”, ca să „stai pe picioarele tale”.

Când moartea tatălui se produce înainte de vreme şi orfanul este încă nevârstnic, singurătatea acestei „maturizări forţate” lasă urme adânci şi uneori o viaţă fără gust sau cu gust de carton, ca pătlăgelele de seră culese încă verzi şi sortite să se coacă pe drumul către piaţă. Un astfel de copil al nimănui, care are în loc de tată doar un nume de împrumut pe certificatul de naştere sau pe buletinul de identitate, are de obicei două evoluţii posibile:

Una, pe care am văzut‑o la tatăl meu, care a trăit de mic fără părinţi, este să rămână o fiinţă vulnerabilă, foarte sensibilă, care se retrage în spatele unui zid de aparentă răceală şi pare „distant”  celor din jur. Aş numi această evoluţie „alternativa nucii”, care are o coajă tare, dar are în inima ei „patru fraţi îngemănaţi”, dulci la gust şi plini de untdelemn.

O a doua evoluţie posibilă este să devină  un om virulent, gregar, purtătorul unei măşti de saltimbanc, abil creator de fantezie, priceput la scris, la muzică sau la un alt limbaj prin care poate crea o lume virtuală în care să se simtă el însuşi bine şi „în siguranţă”. Când se simte ameninţat, atacat sau contestat direct, el răspunde exagerat, cu un sentiment de panică. Aş numi această evoluţie „alternativa artistului”.

Ce am să fac eu la cei cincizeci şi trei de ani ai mei? Cum se „maturizează”  un bărbat ajuns între timp el însuşi bunic? Vă mărturisesc sincer, nu ştiu. Vom trăi şi …veţi vedea. Până una alta, am încă surprinzător de multe lacrimi în rezervor şi caut un loc ferit în care să nu mă găsească … nepoţii.

Acesta ar fi aspectul sentimental al problemei. Ştiu, din punct de vedere spiritual, orice copil al lui Dumnezeu are un Tată care nu moare şi care‑i este întotdeauna aproape şi la îndemână. Asta îi pune pe creştini în avantaj faţă de ceilalţi oameni  şi  ne  rezolvă  mult  mai  uşor  problema echilibrului lăuntric.

Vasile Brânzei ‑ Rămăşiţe ‑ 5 decembrie 2007

Astăzi, la două săptămâni de la plecarea tatălui meu, m‑am dus în camera lui „să fac ordine”. Expresia aceasta maschează una dintre cele mai triste îndatoriri ale unui fiu după moartea unui părinte. Am intrat tremurător în dormitorul lor şi în biroul lui, rămas ca un altar stingher părăsit de marele preot. A trebuit să iau fiecare sertar, fiecare raft şi să decid ce rămâne, ce se trimite la săracii din ţară şi ce se aruncă la gunoi. Ochelari, pixuri, schiţe de predici (am  găsit chiar şi un carnet de predici ale prietenului său Pascu Geabou, din Alexandria), ciorapi,  medicamente, …  iar  schiţe de  predici,  curele, costume, cămăşi, cravate, mănuşi, schiţe de predici (este uimitor ce mult au muncit predicatorii slabi din generaţia dânsului…),  fotografii,  …  ace,  clipsuri,  Biblii, proteze auditive, cărţi, foarte multe cărţi, unele în dublu exemplar, casete cu predici, caiete cu cele 500 de poezii scrise de când a murit mama, casete cu muzică, schiţe de predici (oare le va mai citi cineva vreodată?), bibelouri, pantofi, … şi foarte mult praf, anunţându‑mă parcă de probabilitatea ca şi în urma mea să se aştearnă tot praful …

Până la urmă am aruncat toată mobila la gunoi. Trebuia înnoită de mult, dar tata a vrut s‑o păstreze, pentru că fusese cumpărată de ei doi acum 15 ani … Sub cearceafurile noi, saltelele erau rupte, dar miroseau încă … a mama. Am decis să văruim totul şi să îmbrăcăm dormitorul într‑o mireasmă proaspătă. Sunt sigur că tata mă înţelege şi este de acord. Acolo unde a ajuns, el este acum cu mama. Amintirile lui nu mai au nevoie de propteala mobilelor vechi, a pozelor îngălbenite şi a ciorapilor de damă … Spre deosebire de mine …

Cu ziua de azi am început un capitol nou, eu aici, dânsul dincolo. Mi‑a rămas o singură nedumerire: ce să fac cu atâtea schiţe de predici?

Vasile Brânzei revine … ‑ 10 martie 2008

Un slujitor nu‑şi încheie niciodată slujirea, un tată nu‑şi uită niciodată copiii, un prieten îţi este trimis în casă la nevoie … Am  primit acest mesaj surprinzător şi vă  las sub influenţa lui, deci, fără comentarii:

„Daniel, Vasile Brânzei TRĂIEŞTE! I mean, absolut sigur trăieşte… l‑am văzut şi am vorbit cu el. De câteva săptămâni mă frământ în durerea mea cu o problemă grea: În ciuda a ceea ce ştiu, cred şi am predicat o viaţă întreagă, de ce se pare că uneori Dumnezeu nu ascultă rugăciunea .. şi toate lucrurile se rostogolesc … în cursul lor „anormal” ? Azi noapte m‑am culcat abia la 2.40. Nu a fost un vis.. mai mult o arătare minunată … pentru că eram pe deplin conştient şi treaz. Eram undeva într‑un fel de „oraş ‑ parc”, şi în jur, cam la o oarecare distanţă era multă forfotă… oameni mişcându‑se încoace şi‑ncolo … Deodată a apărut în faţa mea fratele Vasile şi mi‑a arătat cu mână o masă dreptunghiulară, invitându‑mă să mă aşez. El s‑a aşezat în faţa mea şi stăteam amândoi cu coatele pe masă… faţă‑n faţă. El s‑a uitat drept în ochii mei cu o seninătate, o transparenţă şi o seriozitate aşa cum îl ştiam dintotdeauna. A început să‑mi vorbească, gesticulând cu mâinile. „Nelu,  am venit să‑ţi spun două lucruri… fii foarte atent la ce‑ţi spun! Întâi, Împărăţia lui Dumnezeu este o REALITATE, şi apoi… Dumnezeu este drept şi adevărat, în toate acţiunile şi căile Lui!”

Eu m‑am uitat mirat la el, mă bucuram nespus că a venit să stăm de vorbă… Conştientizam perfect că el a murit şi vroiam să încep discuţia… să întreb, să mărturisesc anumite lucruri. El era unul dintre puţinii oameni în care aveam  întotdeauna o  încredere totală. DAR, s‑a ridicat politicos, s‑a întors şi… a plecat. Cu cât se îndepărta pe orizontală se ridica pe verticală.. şi a dispărut. În timp ce s‑a ridicat să plece, mi‑a zis: „Acum trebuie să plec!” Nu am apucat să spun sau să întreb absolut nimic. Depărtându‑se, a întors capul şi mi‑a „comunicat”: „Spune, te rog, aceste două lucruri şi la ai mei!” Nu  a rostit niciun nume, dar înţelegeam clar că se referea la tine şi la Emil.

Încă ceva. Am fost foarte impresionat nu doar de ceea ce mi‑a spus şi cum mi‑a spus… dar şi de felul cum arăta. Arăta superb de frumos, era mai înalt de cum îl ştiam eu, o faţă deosebit de senină şi frumoasă care radia, părul negru, pieptănat frumos peste cap. Mă uitam fascinat la mâinile lui… care, de asemenea radiau, erau exact în faţa mea şi mereu gesticula cu ele. După  ce a  plecat, am  rămas  încremenit la  masă, rezemat pe coate, şi aşteptam să revină… dar n‑a revenit. Am început să plâng şi … interesant, imediat am început să vorbesc cu Any şi să‑i spun ce s‑a întâmplat. Am rămas înlăcrimaţi şi fără cuvinte! – Nelu (Gug Ioan, San Antonio, Texas)

Mesaj din depărtarea apropiată – 24 aprilie 2008.

M‑a sunat Vasile Perneş, un prieten vechi al familiei noastre, şi mi‑a spus că are un mesaj pentru mine. Am tăcut şi l‑am ascultat.

„L‑am visat azi noapte pe tatăl tău, fratele Vasile. Se făcea că eram în Biserica din Anaheim, nu începuse încă serviciul, şi erai în picioare înaintea primei bănci. Dânsul era la o jumătate de metru de tine, aşezat pe bancă şi cu Biblia deschisă la jumătate. Mi‑am spus:

„Ce caută fratele Vasile aici? Doar e… mort.”
Am profitat de ocazie şi l‑am întrebat: „Frate Vasile, cum este în cer?”
Răspunsurile lui au fost foarte scurte. Mi‑a zis:
„E foarte frumos. Nu vrei să vii şi tu cu mine?”

N‑am zis nimic, dar dânsul a înţeles vesel că n‑aş vrea să mă duc încă.

„Şi ce faceţi acolo?” l‑am întrebat.
„E foarte mult de lucru”, mi‑a spus.
„Dar lui Daniel ce să‑i spun?” l‑am întrebat eu.
„Am un verset pentru el. Spune‑i numai atât: Isaia 60:22.”

Când m‑am trezit, a continuat la telefon Vasile Perneş, am căutat repede să văd dacă Isaia are versetul acesta în Biblie şi … l‑am găsit. Nu mi‑a spus ce să înţeleg din el. Mi‑a spus doar că este un mesaj pentru tine. Vezi tu ce înţelegi din el. Te‑am sunat doar ca să‑ţi comunic acest mesaj de la tatăl tău.” Iată cum sună versetul din Isaia:

„Cel mai mic se va face o mie şi cel mai neînsemnat, un neam puternic. Eu, Domnul, voi grăbi aceste lucruri, la vremea lor.”

Anunțuri