Pe când adunarea Bisericii Baptiste „Iuliu Valaorii” era încă găzdiută în clădirea de pe șoseaua Mihai Bravu din București, am trăit într-o seară una din cele mai mari revelații despre „sfinți”.

Veniseră     în vizită doi păstori americani din Biserici Baptiste Independente (pe atunci nici nu știam ce înseamnă aceasta). Erau oameni simpli, cu vorbire duioasă și familiară, fără oratorie și fără dorința de a impresiona pe cineva. Am simțit repede că veniseră să-și vadă „frații în suferință”, pentru ei, bisericile creștine aflate sub regimuri comuniste fiind biserici persecutate și private de libertațile de care se bucurau ei „în vest.”

Când i-a venit vremea să vorbească, cel de al doilea s-a ridicat în picioare la amvon, a privit un timp lung peste adunare, s-a umplut de emoție și a zis:
„Vreau să vă înregistrez pe toți în memorie. Vreau să vă țin minte fețele ostenite, ochii frumoși ai credinței. Vreau să vă rețin exprtesiile fețelor dornice să asculte Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru că va veni o zi în care voi ajunge de partea cealaltă a curcubeului și voi sta față în față cu Domnul Isus. Atunci voi privi fața Lui, voi vedea ochii Lui luminoși și mă va lumina expresia feței Lui binecuvântate. În clipa aceea voi spune cu uimire: „Stai așa! Eu am mai văzut undeva fața aceasta, ochii aceștia! Expresia aceasta îmi este binecunoscută!” Se va împlini atunci ceea ce scrie apostolul Pavel: „Când va veni, în ziua aceea, ca să fie proslăvit în sfinții Săi, și privit cu uimire în toți cei ce vor fi crezut” (2 Tesaloniceni 1:10).

A fost pentru prima dată când am înțeles ce mult se identifică Domnul Isus, Capul trupului, cu mădularele trupului Său, credincioșii. Probabil că a fost una din cele mai scurte predici pe care am ascultat-o vreodată. Înalțimea și adâncimea ei a compensat însă lipsa ei de lungime, lăsând pentru totdeauna în mine pasiunea unei îndeletniciri care avea să nu mă mai părăsească niciodată: Să văd în cei credincioși chipul sfânt al Mântuitorului lor.

Anunțuri