Am fost să-l vizitez acasă miecuri 13 Octombrie 2004. L-am găsit tare obosit, deși era încă dupăamiaza devreme. A fost totuși binevoitor cu noi. N-ea primit cu bucurie și s-a rugat împreună cu noi. L-am privit și am observat pe ferestrele ochilor că acel „cineva” pe care-l cunoșteam din timpuri mai bune era încă acasă. I-am reamintit de Oradea și am vorbit puțin despre câteva evenimente și cunoștințe comune. În adâncuri, mocnea acum vulcanhiul care erupsese puternic altădată. Asta mă uimea și mă atrăgea iresistibil spre dânsul în anii tinereții mele.

N-am fost rânduit de Dumnezeu să fiu evanghelist, mai degrabă un fel de învățător de Biblie și păstor. I-am privit însă întotdeauna pe evengheliși cu o admirație aparte și uneori chiar cu … invidie. Fie că s-au numit Marcu Nichifor, Liviu Olah sau Sârbu oamenii aceștia vorbeau mereu cu un patos și o putere care venea întotdeauna de dincolo de ei. Cuvinte ca ei puteam să spun și eu, dar în spatele cuvintelor lor era o forță duhovnicească, o convingere categorică trimisă din altă lume ca să facă dintr-o dată toate lucrurile clare, limpezi și ușor de acceptat. I-am întrebat mereu dacă le este ușor să vorbească mereu așa. Mi-au răspuns: „Ba este foarte greu! Nu poți vorbi așa de trei patru ori pe zi. De obicei ai acest har al puterii o singură dată pe zi, după care urmează o descărcare spirituală, menită parcă să le aducă aminte că nu pot face lucrarea cum și când vor ei, ci doar în puterea divină a inspirației date de Duhul lui Dumnezeu.

Mi-am dat seama că, într-un alt fel și într-o altă măsură, aceiași situație se repetă și cu toți ceilalți „purtători de cuvânt” ai lui Christos. Pe fiecare dintre noi trebuie să „ne ia vântul” (pneuma Theou) și să ne învrednicească să căpătăm „crezare” în fața ascultătorilor noștri. Apostolul Pavel cerea bisericii rugăciune „pentru ca să i se dea Cuvânt ori de câte ori deschide gura să vorbească”. Ca și el, și noi știm când suntem folosiți de Dumnezeu și când vorbim doar din amintiri sau din ceea ce am cules din cărți sau din predicile altora. Spurgeon spunea că nici un David adevărat nu poate lupta îmbrăcat în armura și hainele lui Saul. Fiecărui David îi trebuie ceea ce i-a pregătit Dumnezeu pentru el ca slujire și unelte, chiar dacă uneori acestea sunt sau par ca sunt numai niște … pietricele adunate din albia pârâului …

Iată mai jos o poezie gemută într-o stare de agonie după „inspirația” necesară pregătirii unei astfel de predici:

Tînguire

Mă-nfior ades în vremuri
Ce timpu-n loc vor să-l oprească,
Răscruci de gând, popas stingher
Lumina-n mine fă să crească.

În ceas tăcut, sol nevăzut
De dincolo de infinituri,
Trimite grai celui ce-i „mut”
Și-mbracă-mă ca-n alte timpuri.

Dă-mi din înalt puteri cerești,
dă-mi haina sfânt-a proorociei,
Fă să cunosc ce-i neștiut,
Mesaj să-i fiu vremelniciei.

Mi-e inima un foc nestins
Cînd graiu-n mine nu-i „aprins”.

1980, București

Anunțuri