Pe data de 9 Noiembrie 2003, cu ocazia întâlnirii foștilor studenți creștini de la Timișoara, fratele Petru Popovici a rostit în biserica noastră din Los Amgeles un mesaj cu puternice accente autobiografice:

„Eu pot spune împreună cu psalmistul că „Dumnezeu m-a ocrotit în coliba Lui”. Treizeci de ani, din 1937 până în 1967, am vestit Cuvântul Domnului în România. N-au fost ani de mare libertate. Am suferit înainte de a fi comuniștii atei la putere. Uneori se pare că înainte de comuniști au fost chiar împotrivirile mai mari și suferințele mai mari.

Au venit comuniștii. Un frate venit din România după ce am ajuns eu aici, mi-a spus: „frate Pitt nu uita că mâna comuniștilor este destul de lungă să te ajungă și aici. Eu însă nu m-am temut de ei nici în România și n-aveam să mă tem de ei din Emerica.

Am fost păstor la Timișoara sub doi împuterniciți și la Arad sub un altul. (n.a. Un „împuternicit” era un om cu autoritate din partea Sattului Român ca să supravegheze activitatea Cultelor religioase și ale angajaților lor). Când mi-au făcut mutarea de la Arad la Timișoara, împuternicitul de acolo nu „m-a vrut”. El a pus un referat negativ la dosarul meu astfel ca Departamentul Cultelor să nu aprobe mutarea mea. La Arad era însă un împuternicit mult mai bun. Într-o clipă de intimitate și confesare mi-a spus:

„Domnul Popovici, dacă ar fi să pot să-mi aleg astăzi, eu aș alege să fiu baptist.”

„Da de ce nu poți și astăzi?” i-a zis eu. Am înțeles că se temea că-și va pierde pâinea.

Cel de la Timișoaran-a reușit nimic cu referatul lui pentru că împuternicitul de la Arad îmi făcuse un referat bun, iar cei de la București au luat în considerare referatul lui pentru că el mă cunoștea. Popescu Sever de la Timișoara nu mă cunoștea încă. Numai că s-a informat și nu dorea să aibe bătaie de cap cu mine.
După ce m-am mutat în Timoșoara, acest Sever Popescu a venit la mine și mi-a zis:

– „Domnule Popovici, gata cu orchestra și cu famfara!”

Noi aveam la biserică și orchestră și famfară și coruri mixt și bărbătesc, iar asta nu le prea plăcea lor.

I-am răspuns:

– „Nu pot asta!”

– „Cum așa, „nu poți”?!”

– „În Biblia mea scrie „Cântați Domnului din instrumente!”

El s-a făcut foc.

– „Cum domnule! Și asta scrie în Biblie ?”

– „Da, și asta, iar eu trebuie să ascult mai mult de Cuvântul Sfânt decât de dumneavoastră.”

„Fă să strălucească fața ta peste noi și este de ajuns …”

Nu m-au vrut. Eram însă ca un țepuș care li s-a oprit în gât și nu puteau nici să mă înghită, nici să mă lapede. E mare lucru! Să fi ocrotit în vremuri de primejdie, în vremuri critice, „în coliba Domnului”. E harul Lui asta! Nu este din partea omului!

La Arad, când am fost patru ani păstor la biserica „Pârneava”, aveam în biserică o soră al cărei sot, era milițian. În pluș vecin cu ușa socrilor locuia un „fost chestor de poliție”. Îi cunpoaetea foarte bine pe băptiști pentru că era de pe valea Crișului Alb. Avea chiar și rudenii pocăite …

Era pe atunci perioada când se făceau „ridicările”. Cei tineri nu știu astăzi ce însemna asta … Venea noaptea , pe la miezul nopții, fără să te anunțe, fără nimica … și îți spunea: „Poftim cu noi!” Îți răscolea toată casa, luau ce credeau ei, te băga în dubă și teducea. Nimeni nu știa unde și cât timp vei sta acolo.

Prin mâinile soțului sorei din biserica noastră treceau tabelele cu numele celor ce urmau să fie ridicați. El îmi trimitea vorbă prin soție:

– „Dacă se poate, la noapte să nu stai acasă.”

Trebuia să cunoști obiceiul lor. Că dacă nu erai acasă în noaptea aceea, erai scăpat și scăpat ai fost pentru o vreme.

Vă mă rturisesc că luam bicicleta și fugem până la fratele meu Alexa, îi spuneam și lui, el își pregătea bagajul și pleca de acasă. Eu, mulțumesc Domnului, n-am plecat de acasă nici o noapte ca să dorm în patul altuia. Aveam pregătite și bocancii și tot ce trebuie, că dacă era vorba să vie să fiu gata. N-au venit însă …

E mare lucru „să fi ocrotit în coliba Domnului”. E mai bine în colibă decât în palat. Când Îl ai pe Dumnezeu se întâmplă ca în psalmul 16:

„Păzește-mă, Dumnezeule, căci în Tine mă încred. Eu zic Domnului: „Tu ești Domnul meu, Tu ești singura mea fericire!” (Psalmul 16:1-2).

Câtă vreme ți-e fericirea în conforttremuri. Dacă ai casa frumoasă, mobila frumoasă, vine odată focul tot belșugul tău se duce în fum. Am văzut odată la știri pe unul care a deschis portbagajul mașinii și a spus reporterului: „Aici este topt ceea ce mi-a mai rămas. Restul din toată averea mea adunată de atâția amar de ani s-a făcut scrum și cenusă.”

„Eu zic Domnului: „Tu ești singura mea fericire”

Domnul te ascunde în coliba Lui. Ei e bine! E bine!

Îmi aduc aminte că era o zi ploioasă de început de toamnă, în decada lui ^60. Eu eram destituit. În fața casei noastre apare o mășină și din mașină, o mașină străină, coboară doi bărbați și două doamne. Nu-i cunoaeteam, n-am știut cine sunt, n-am fost anunțat de nimeni, nimic. Am ieșit afară și i-am întâmpinat. Unul era Theodore Adamș care fusese cu doi ani înainte președintele Alianței Mondiale Baptiste. Cel de al doilea era doctor Hargroveș președintele în funcțiune al Alianței Mondiale Baptiste. I-am primit, i-am găzduit … „Dumnezeu ne-a ascuns în coliba Lui”. Nimeni de la autorități nu mi-a zis o vorbă. Nu m-au întrebat cine au fost, ce au vrut…Când Domnul pune mâna ca să te ascundă, îți este de-ajuns.

Să revin însă la „împuterniciți” … E curios. Ei țipau în gura mare la președintele Comunității Baptiste de Banat împotriva mea. Președintele le-a spus:

„Chemați-l aicea”.

„Nu”, au zis ei, „puneți-l voi la punct!” Când Dumnezeu te ocrotește, îți este de ajuns.

Astăzi, vă mărturisesc cu toată bucuria că acei comuniști n-au făcut altceva decât să împlinească cu mine un plan divin. Mulțumesc Domnului pentru „destituirea” pe care El a îngăduit-o și eu … am meritat-o și știu clar lucrul acesta. Așa a vrut Dumnerzeu ca să-și facă planul! Și noi nu vrem, uneori noi ne împotrivim Lui.

Când m-am dus la București și am împărtășit cu Alexa gândul că mă duc la Ambasadă ca să depun formele pentru plecarea definitivă în America, băi fraților, nici cu mine până la Ambasadă n-a vrut să vină! Îi era teamă! Era pericol! Pericol mare.

El mi-a dat informațiile cum să ajung acolo și m-am dus singur. Și atunci Dumnezeu a avut mâna peste mine. Nimeni nu m-a întrebat nimic. Pe atunci, toți cei care treceau pe la Ambasada Americană erau anchetați de securitate. Am făcut și eu o șmecherie, un joc și … Dumnezeu m-a ocrotit în coliba Lui.

În vara următoare, Alexa, care nu voise să vină, s-a dus în vizită la Oțelul Roșu, la sora mea și de acolo plănuia să vină la mine la Timișoara. Era cu familia, cu siția, cu copiii … În tren au ocupat numai ei un compartiment. În compartimentul vecin erau doi. Când copiii au ieșit la geam să vorbească între ei ceva, au ieșit și cei doi și încercau să-i tragă de limbă. Copiii fuseseră instruiți să se ferească de orice străin și au venit de au spus părinților.
Au ajuns cu acceleratul la Caransebeș. Alexa cu familia se dau jos și … se dau și cei doi. Aveau peste o jumătate de ceas trenul spre Oțelul Roșu. Au urcat ei în tren, au urcat și cei doi. Au ajuns la Oțelul Roșu și au coborât ei. Și au coborât și cei doi. Acuma, vorba aceea românească, „orb să fii tot îți dai seama …”Alexa șia dat seama că-i urmărit. Soția însă i-a spus: „S-ar putea să fie o simplă întâmplare și noi să presupunem doar ceva …” Au stat seara aceea la Rahela și seara s-au culcat la Oțelul Roșu. Nu li s-a întâmplat nimic …

A doua zi, vin la tren să plece de la Oțelu și să meargă la Caransebeș și apoi la Timișoara. Se urcă ei în tren, se urcă și cei doi. Ajung la Caransebeș. Se dau ei joș se dau și cei doi jos. Urcă ei în trenul de Timișoara, urcă și cei doi. Acuma, lui Alexa toate acestea i-au fost prea mult … Îi bătea inima de numa^, numa^. Au ajuns la Timișoara. În fața gării întorcea troleibuzul care mergea la noi în cartier, dincolo de stația de radio. Se urcă în toileibuz și, după ei, se urcă și cei doi. ERa prea mult ca să fie o simplă întâmplare. Ajung cu troleibuzul la strada noastra. Se dau ei jos și se dau și cei doi jos. Alexa se pierduse puțin. Soția, mai tare puțin, a zis către el:

– „Alexa, stai că mi s-a desfăcut șiretul.”

Cei doi erau în spatele lor și au avut atâta obraz ca să nu stea proțopiți în spatele lor, ci au trecut pe alăturea. Copiii alergaseră și deja ajunseseră acasă la noi. Când a sosit, Alexa era alb ca varul.

– „Pit, nu stăm nimic, nu stăm nimic”.

– „Ce s-a întâmplat?”

– „Nu stăm nimic. Uite ce ni s-a întâmplat, așa … așa …așa că nu stăm.”

– „Măi, mâncarea-i făcută și voi n-ați mâncat acuma de amiază. Trebuie să stați.”

– „Nu stăm. Nu stăm. Nu stăm.”

– „Aici eu sunt gazdă! Gata! Nu vreau s-aud nimic! Înăuntru cu voi și la masă că v-așteaptă! am spus eu.

Și cumva așa forțați au intrat înăuntru și s-au așezat la masă să mănânce că erau flămânzi.

În timp ce mâncam, Alexa se oprește din mâncare și spune:

– „Pit, să ști … mergem la București și ams ă depun și eu cerere de plecare în America.”

Dumnezeu avea nevoie pentru radio, pentru literatură, de noi aici și prin comuniști, rpin mâna lor care era puternică, prin mâna lor a făcut ca să venim încoace.

Am atâtea experiențe în privința aceasta. De aceea vă spun, nu vă temeți de oameni! Nu tremurați înaintea lor! Indiferent cine ar fi! Fiți tari în Domnul și în puterea tăriei Lui! Aveți-L pe Domnul ca fericire. „Singura mea fericire”, zice psalmistul. În psalmul 73, ultimul verset spune:

„Cât pentru mine, fericirea mea este să mă apropii de Dumnezeu: pe Domnul Dumnezeu „l fac locul meu de adăpost, ca să povestesc toate lucrările Tale” (Psa;mul 73:28).

Țin să vă asigur că Domnul șie să dea fericirea. Nu sunt bogat și mulțumesc Domnului pentru că toată viața am fost sărac. Îi mulțumesc. Că dacă eram poate bogat …

Într-o predică de la Chicago, nepotul Valentin spunea că se bucură că tata Popovici, când a venit din America în România, n-a băgat banii în avere, ci a investit în copii. Slavă Domnului!
Unii căutați averi și bani. Eu vă zic, căutați-L pe Domnul! Astăzi, materialismul a pus cumva stăpânire pe frații noștri. Nu mai au timp! N-au timp să citească Biblia, n-au timp să se roage, n-au timp să stea de vorbă cu copiii lor. Eu cunosc probabil peste o mie de cântări și m ă uit la unii din copiii de azi și la tineri și chiar la unii păstori că nu știu cântările, măi frate. Știu câteva. Tata și mama n-au fost bogați, au fost săraci. Tata n-a vrut să cumpere pământ în România pentru că a vrut să vie înapoi în America, dar Dumnezeu a vrut ca să ne crească în sărăcie, în greutăți, în necazuri, pentru că ienuperul, care crește pe vârf de munte e soiul de lemn care e tare ca osul. Dumnezeu a vrut să ne crească în greutăți și necazuri ca să ne poată folosi. Fiți la îndemâna lui Dumnezeu! Stați de vorbă cu copiii voștri.

Apostolul Ioan spune despre părtășia pe care o avem cu tatăl:

„Ce era de la început ce am auzit ce am văzut cu ochii noștri, ce am privit și ce am pipăit cu mâinile noastre, cu privire la Cuvântul vieții, pentru că viața a fost arătată, și noi am văzut-o, și mărturisim despre ea, și vă vestim viața veșnică, viață care era la Tatăl, și care ne-a fost arătată; – deci, ce am văzut și am auzit aceea vă vestim și vouă, ca și voi să aveți părtășie cu noi” (1 Ioan 1:1-4).
Astăzi, soțul nu are părtășie cu sția sa. E prea „ocupat” … Vine târziu și când vine se așează la televizor și nu mai pot să stea de vorbă. Nu mai pot să-și crească copiii. Pe copiii lor îi cresc alții. Nu-i bine, frații mei și surorilor. Nu-i bine!

Copiii sunt dar din darul Domnului. Creșteți-i! Mai bine săraci, dar creșteți-i pentru Dumnezeu. Povestiți-le lucrările minunate ale Domnului. Spuneți-le ce a făcut Domnul în viața voastră. Că așa spune Scriptura. Pe mine așa mă-nvață Domnul.

Când veneam de la seceră, părinții noștri veneau frânți de oboseală. Nu-i lucru simplu să tragi toată ziua cu coasa și să aduni snopii. Totuși, când ajungeam acasă, părinții se așezau cu noi pe prispa casei. În Banat îi spune „târnaț”. S-așezau pe târnat, și începeau să cânte. ceilalți vecini se mirau:

– „Cum? Ai lui Sima pocăitul or ajuns acasă și cântă! Cântă!”

Eu atunci am învățat cântările și le am înregistrate în „computerul” ăsta care l-a făcut Dumnezeu. Nu numai cuvintele! Uneori știu și gamele în care se cântă cântările și numărul sub care apar în carte. Dacă folosești mereu un lucru, Dumnezeu face că ți se întipărește în minte. Stați de vorbă cu copiii voștri! Cântați împreună cu ei cântările Domnului!

În Biblia mea spune că vin zile și mai grele. De aceia „întăriți-vă în Domnul și în puterea tăriei Lui.” Aici sunt două cuvinte: „putrere” și „tărie”. Puterea este de acțiune, iar tăria este de rezistență. Un pod trebuie să aibă rezistență. O grindă trebuie să aibă rezistență, tărie! Pentru vremurile care vin, căutați să aveți tărie! Domnul să ne învrednicească printr-o părtășie strânsă cu El și strânsă în familie să fim nebiruiți.”

Anunțuri