(artă neangajată)

Nu cred că şi-a dat seama cât de mult m-a jignit. Nu sunt sigur că a înţeles ceva din dialogul nostru abrupt. Nu sunt convins că a auzit în ezitările vocii mele gemetele a mii de femei rânduite de pronia cerească să cunoască lipsurile, zbaterile, singurătăţile, bârfele şi nevrozele de „soţii de păstori şi predicatori”. Reacţionasem ca un veritabil PK (pastor kid): nervos, dureros de tulbure şi resimţind încă sentimentul abandonului şi al neglijenţei păstorului din propria mea copilărie.

Doamna (s-o păstrăm din dragoste sub protecţia anonimatului) m-a sunat dintr-o altă localitate ca să-mi spună că este gata să-mi trimită un material spre publicare în revista Asociaţiei Bisericilor Baptiste din SUA şi Canada, „Luminătorul”. Eram în 2005 editorul revistei şi aşteptam astfel de contribuţii ca pe pâinea caldă.

Bucuria mea s-a topit însă instantaneu, asemenea unui fulg de zăpadă căzut pe o plită fierbinte, atunci când am auzit titlul şi tema articolului cu pricina. Doamna, inspirată de seminarul unuia care a avut neinspiraţia să vorbească sub tema: „Arta de a fi păstor”, încredinţase şi ea hârtiei o contribuţie proprie numită: „Arta de a fi soţia păstorului”. Nu, dânsa nu avusese ocazia să cunoască această poziţie din experienţa proprie. Nu mâncase pâine de păstor şi nu gemuse sub jugul durerilor împărtăşite cu „omul chemat la altar”. Se gândise însă că ar putea să le dea câteva sfaturi acestor femei, pe care le considera vrednice de dădăcit şi foarte nerăbdătoare în anticiparea sfaturilor ei.

Dialogul nostru telefonic s-a transformat repede într-o convorbire dintre două persoane care nu vorbeau aceeaşi limbă.
– Nu, doamnă, nu cred că voi publica acel material. Am publicat într-un număr recent despre viaţa grea, dar exemplară, a soţiei fratelui păstor Teofil Talpeş şi cred că a fost suficient.
– Bine, dar asta nu înseamnă că nu puteţi publica şi sfaturile mele.
– Sunteţi soţie de păstor?, am încercat eu să-i traduc motivul reţinerii mele.
– Nu, dar asta nu înseamnă nimica. Ştiu cum trebuie să se comporte o astfel de femeie. Cred că articolul meu este foarte necesar.
– Vă rog să mă iertaţi, dar n-are rost să mi-l trimiteţi. Sunt multe alte teme pe care aţi putea să le abordaţi în articolele dumneavoastră.
– Eu totuşi vi-l trimit. Poate că îl veţi pune în arhiva dumneavoastră pentru viitor. Aveţi o asemenea arhivă, nu-i aşa?
– Desigur, dar n-am nevoie de acest articol nici acum şi nici mai târziu. Vă rog să nu mi-l trimiteţi.
După clic-ul telefonului pus în furcă, am răbufnit într-un ţipăt scurt care a eliberat toată tensiunea mea interioară şi mi-am plecat capul smerit într-o rugăciune. M-am rugat pentru doamna de la capătul firului, dar… și pentru mine.

„Arta de a fi soţia păstorului”! Mi-a venit în minte imediat chipul mamei mele, soţia păstorului Vasile Brânzei. În arhiva memoriei mele, ea era aşezată lângă alte soţii de păstori: Sabina Wurmbrand, Valerica Popescu, Emilia Serac, Cornelia Taloş, Mia Ştefănuţi, Tenzi Popovici… Nu puteam în ruptul capului să le văd pe aceste femei sfinte încadrate acum sub calificativul de „artiste”!

„Arta de a fi păstor”, „Arta de a fi soţia păstorului”… De undeva, din alte arhive ale sufletului, mi-a venit în minte ecoul unei afirmaţii categorice a lui A.W. Tozer: „Singura artă creştină este arta de a purta crucea.”

În februarie 2005, am fost la Portland să depun omagiul recunoştinţei mele lângă sicriul care adăpostea temporar trupul surorii Valerica Popescu, soţia fratelui Aurel Popescu. Mamă a şase copii, sora Valerica ne „înfiase” în inima ei şi pe noi ceilalţi, îndrăgostiţii ucenici ai soţului ei. Medic pediatru de profesie, sora Valerica era obişnuită cu copiii şi, deformaţie profesională poate, ne-a „tratat” mereu atentă la bucuriile şi necazurile noastre. Devenisem astfel de a lungul vremii frate şi prieten cu Andrei şi cu Alecu, cei doi băieţi ai ei.

Serviciul de priveghi a fost îmbăiat într-o lumină dulce şi duioasă. Prietenii veniţi de aproape sau de departe au deşirat lanţul amintirilor care pavaseră drumul trecutului înspre prezentul care ne înghesuise acum până la refuz în clădirea bisericii din Beaverton. Dintre cei ce au vorbit, Relu Băbuţ, prieten vechi al familiei, a ţinut să-i spună ceva foarte personal lui Aurel Popescu:

– Ai fost şi eşti un om deosebit, un far ales de Dumnezeu să răspândească lumina în jur. Ai luminat o generaţie de credincioşi cu lumina predicilor şi a mărturiei tale. Vreau însă să îţi spun acum ce nu ţi-am spus niciodată. Orice far trebuie să fie înălţat sus şi aşezat pe un turn ca să poată fi văzut până departe şi să poată răspândi lumina. Ei bine, turnul acesta care te-a purtat în toţi anii aceştia a fost… sora Valerica. Fără ea n-ai fi fost ceea ce eşti astăzi. Fără cântecele ei, dar mai ales fără jertfa ei necurmată, n-ai fi făcut nici pe departe ceea ce te a ajutat Dumnezeu să faci. Oamenii te-au văzut sus pe tine, dar foarte puţini au privit și spre sora Valerica. Ea te-a cărat însă mereu şi te-a sprijinit ca să-ţi poţi face tu liniştit lucrarea.

În liniştea luminoasă a sălii, mintea mi-a zburat la o altă întâmplare. Era prin 1992… L-am însoţit pe fratele Aurel spre Palos Verde, într-o vizită la familia Wurmbrand. La capătul drumului ne aştepta o uşă deschisă primăvăratec şi inimi pline de iubire. Aşezat pe tradiţionalul fotoliu, nenea Richard ne-a salutat rând pe rând cu câte un zâmbet, dar ochii lui căutau în continuare spre canatul uşii deschise…

– Aurele, unde-i Valerica?
– Ea n-a venit de data asta. A rămas acasă.
– Atunci poţi să pleci şi tu! Fără Valerica n-ai nici un fel de farmec. Poţi să pleci…

Anunțuri