Acum 10 ani am predicat la Bethel din Evrei 11. Bineînţeles că am vorbit despre credinţă, pe care am definit o ca „mâna întinsă în nevăzut să aducă în realitate lucrurile nădăjduite”.

Ajuns acasă, m-am simţit îndemnat de Dumnezeu să încep o discuţie cu prietenul şi colegul meu de liceu, Ionică Dumitru. L am întrebat dacă are credinţă. Mi a spus că are. I am spus că trebuie să o dovedim amândoi. M a privit întrebător. I am spus:

– Crezi că putem înfiinţa o biserică în satul tău din România?

Mi-a răspuns:

– Nu! Oamenii din satul meu sunt răi şi stricaţi. N avem nici o şansă…

Am continuat:
– Noi n avem nici o şansă, dar crezi că Dumnezeu poate s o facă?

Şovăind şi cântărindu şi cu grijă cuvintele, mi a răspuns:
– Păi, dacă Dumnezeu poate totul, poate şi să mântuie oamenii din Mihăileşti, Ilfov.
– Chiar crezi?
– Bineînţeles că o cred.

– Dacă o credem amândoi, trebuie să întindem mâna credinţei în nevăzut şi să aducem biserica din Mihăileşti în realitate. Eşti gata să pui banii acolo unde ţi sunt vorbele? Punem jumătate jumătate şi finanţăm un plantator de biserici să meargă în Mihăileşti.

Zis şi făcut. Dumnezeu ne a scos în cale un om cum nu se putea mai potrivit, Valerică Ursache, de la Biserica Creştină după Evanghelie din Bucureşti. Împreună cu fratele lui, Viorel, cei doi au început să viziteze rudele lui Ionică din Mihăileşti.

În doar câteva luni de zile, Dumnezeu a adus la mântuire câţiva oameni de acolo. Ca să fie cum nu se poate mai bine, primii au fost rudele lui Ionică.

Am privit întâmplarea aceasta ca o ocazie de ucenicie şi de punere în aplicare a unei lecţii predicate în biserică şi eram tare mulţumit că Dumnezeu răspunsese, iar eu aveam sentimentul unei datorii împlinite. Numai că Duhul lui Dumnezeu mi a şoptit duios o mustrare: „Ionică a reuşit în Mihăileşti, dar tu ce faci cu locul de unde ai plecat tu în America? Ce faci cu cartierul Berceni din Bucureşti? Tu ai credinţă pentru oamenii de acolo?”

Mărturisesc cu ruşine că la ei nu mă gândisem. Smerit, m am dus la Ionică şi i am spus:
– Te las singur cu sponsorizarea financiară în Mihăileşti. Trebuie să încep ceva în cartierul Berceni.
Dumnezeu îl trimisese deja acolo pe fratele Vali Radu. Era omul potrivit la locul potrivit. Astăzi, în Berceni există o adunare vibrantă şi cu un mare avânt misionar. Cei de acolo au plantat alte patru-cinci puncte de misiune, unele maturizate deja în biserici de sine stătătoare.

De ce vă spun toate aceste lucruri? Ca să am un punct de plecare pentru o temă foarte importantă. Biblia spune: „Facă ţi se după credinţa ta.” Realitatea este „elastică” şi se mulează pe dimensiunile credinţei noastre. Oricât de extraordinară ar părea această afirmaţie în contextul raţional din gândirea modernă, ea este perfect adevărată!

Am să încerc să ilustrez acest lucru printr o întâmplare relatată în cartea a doua a Împăraţilor, capitolul 5. Este vorba despre vindecarea lui Naaman, căpetenia oştirii împăratului Siriei.
Textul ne spune că o serie de oameni au fost confruntaţi cu aceeaşi problemă, dar au reacţionat diferit. Problema a fost vindecarea leprei.

Unii dintre cei amintiţi acolo au spus că vindecarea leprei este posibilă. În categoria acestora îi putem cita pe fetiţa ajunsă în robie, pe împăratul Siriei şi pe Elisei.

Alţii au spus că vindecarea leprei este imposibilă. În categoria lor îi putem enumera pe împăratul lui Israel şi pe… imensa majoritate a oamenilor care trăiau în acele timpuri. Cine a avut dreptate?

Nu vă grăbiţi să răspundeţi pripit la această întrebare. Înainte de a vă lăsa să o faceţi, daţi mi voie să vă mai spun câteva lucruri.

Este foarte greu să judecăm realitatea dacă luăm în considerare numai „ceea ce se vede”. Creştinismul are privilegiul de a trece prin credinţă dincolo de ceea ce se vede şi de a înfăptui în ascultare de Dumnezeu lucruri „nemaipomenite”. La o privire mai atentă, întâmplarea cu Naaman ne arată că el, ca şi noi toţi, a pendulat activităţile lui între „lucrurile inutile” şi „lucrurile necesare”. Într adevăr, judecate de noi prin prisma raţiunii, unele dintre faptele noastre trec examenul necesităţii, în timp ce altele nu trec.

De exemplu, a trebuit ca Naaman să plece din ţara lui şi să vină în Israel ca să fie vindecat? A trebuit. A trebuit ca Naaman să se ducă la împăratul lui Israel ca să fie vindecat? Asta n a trebuit, ci a fost de a dreptul o pierdere de vreme. A trebuit ca Naaman să meargă la prorocul Elisei? A trebuit. A trebuit ca Naaman să se scalde în Iordan? Deşi a părut iniţial o pierdere de vreme, se pare că a trebuit. A trebuit ca Naaman să se scalde de şapte ori în Iordan? Greu de spus! Dar dacă se scălda numai de şase ori? Ar fi fost o încercare inutilă? Cu siguranţă că da! N ajungea să se scalde în Iordan o singură dată? Nu. De ce? Este imposibil de răspuns raţional la această întrebare. La fel de greu ca şi explicaţia superiorităţii apei murdare a Iordanului în comparaţie cu Abana şi Parpar, apele limpezi, de munte, ale Siriei.

În viaţa celui pornit să împlinească voia lui Dumnezeu, acţiunile cad de multe ori aparent în această paradoxală categorie a „lucrurilor nenecesare” sau „inutile”. Convingerea mea cea mai intimă este că „toate” faptele credinciosului sunt în ultimă instanţă „inutile”. Dumnezeu ne a rânduit să ne „specializăm” în lucruri inutile. Vom gradua în ziua judecăţii cu diploma de „robi netrebnici”, specializaţi în „lucruri nenecesare”!

Iată de exemplu rugăciunea. Este necesar să ne rugăm? Nu Se poate descurca Dumnezeu fără rugăciunile noastre? Îmi aduc aminte că aceasta a fost una dintre cele mai complexe probleme cu care m am confruntat după ce eu însumi m am întors la Dumnezeu. Peste muţi ani de zile, când încercam să ţin un studiu despre viaţa de rugăciune pentru tinerii din biserica noastră, m am lovit de acelaşi paradox. Problema pe care o am cu tinerii este că mulţi dintre ei… încă gândesc! Cu vârsta, ei vor începe să accepte fără contestare o întreagă serie de lucruri. Când mai sunt tineri însă, când mintea lor mai este încă ascuţită şi în căutare personală de răspunsuri, tinerii gândesc şi… întreabă!

– Daniel, dacă Dumnezeu şi aşa ştie tot, de ce mai trebuie să mă rog eu ca să I spun anumite lucruri? Dacă Biblia spune să nu ne îngrijorăm de nimic, „căci Tatăl nostru ştie de ce avem trebuinţă” şi ne va purta El Însuşi de grijă, de ce trebuie să I mai cerem noi „pâinea cea de toate zilele”? Dacă Pavel ne spune că, de fapt, noi „nici nu ştim cum să ne rugăm”, ci Duhul mijloceşte pentru noi „cu suspine negrăite”, de ce mai trebuie

să ne rugăm? Nu este rugăciunea o treabă inutilă?
Este foarte greu să dai un răspuns „raţional” acestor întrebări. Pentru multă vreme, pentru mine rugăciunea a fost un fel de dialog de genul: „Doamne, eu ştiu că Tu ştii că eu ştiu că Tu ştii că eu ştiu că Tu ştii…, dar totuşi Îţi mai spun şi eu că…” Adevărul este că noi trebuie să ne rugăm pentru motive mult mai adânci decât un dialog superficial cu Dumnezeu despre realităţile zilnice. De ce trebuie însă să ne rugăm?

Să luăm apoi „vestirea Evangheliei”.

Oare nu este adevărat că cei „aleşi” au fost scrişi în cartea Mielului înainte de întemeierea lumii? Oare nu este clar din primele trei capitole ale Epistolei către Efeseni că tot planul de mântuire a fost deja „terminat” din punctul lui Dumnezeu de vedere? În toate aceste trei capitole nu se spune nimic despre ceea ce ar putea să facă omul.

Oare nu scrie în Romani că, privit din perspectiva eternităţii, din afară de timp, procesul reintegrării mântuiţilor în slava cerului este deja determinat?

„De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său. Căci pe aceia pe care i a cunoscut mai dinainte, i a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi. Şi pe aceia pe care i a hotărât mai dinainte, i a şi chemat; şi pe aceia pe care i a chemat, i a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe care i a socotit neprihăniţi, i a şi proslăvit.” (Romani 8:28 30)

Diferenţele de vedere în această privinţă i au făcut pe doi dintre marii oameni ai Reformei să şi sfătuiască adunările în mod diferit. Luther îi certa pe cei din audienţă şi le spunea: „Ce căutaţi aici? Voi deja aţi primit mântuirea. Duceţi vă la colţurile drumurilor şi aduceţi i pe alţii să vină aici. Daţi le o şansă să asculte şi ei Evanghelia.” Calvin, pe de altă parte, le spunea cam aşa: „Nu vă pierdeţi cu firea, cine este rânduit va fi mântuit. Niciunul dintre cei aleşi nu va rămâne afară. Chiar dacă este în jungla Africii, Dumnezeu va găsi un mijloc ca să l salveze şi de acolo.”

Trebuie să răspândim Evanghelia sau nu? Depinde mântuirea altora de lucrarea noastră sau nu depinde?

Raţiunea este şi aici în impas. Răspunsul trebuie să ne vină din altă parte.

Să considerăm apoi botezul în apă. Este el necesar sau e doar o baie inutilă? Ce bun ne poate aduce o simplă scufundare în apă? Mai ales în veacul modern, de ce trebuie să ne ţinem de aceasta „rânduială” arhaică?

Există răspunsul că botezul este un act simbolic de integrare în trupul colectiv al Bisericii, mulţimea celor mântuiţi prin credinţa în moartea şi învierea Domnului Isus. Dar nu se poate face aceasta şi fără efectuarea unei „băi rituale”? Ce folos aduce ea? Unora li se pare de a dreptul „inutilă”!

Pentru alţii, chiar şi ideea de a te afilia formal cu o adunare locală de credincioşi este ridicolă. Ei cred că este suficient să faci parte din Biserica „adevărată”, Biserica „invizibilă” a lui Christos, Biserica din toate timpurile şi din toate veacurile. Sună frumos, nu?

Este adevărat că idealismul fals al ideii iese la iveală de îndată ce cazi la pat sau intri într un spital în care ai nevoie de un „păstor real” care să te viziteze şi de fraţi şi surori „reale” care să te ajute. Şi apoi, cum vei rezolva problema „zeciuielii tale invizibile”, şi a invizibilei trăiri în părtăşia sfinţilor şi a vegherii „unii asupra altora”?

Este clar că există nişte lucrări aparent „inutile” în viaţa celor ce trebuie să asculte de Dumnezeu. La fel ca noi, Naaman a trebuit şi el să se califice în „nenecesar” şi să se scufunde în Iordan, nu o dată, nu de două ori, nu de şase ori, ci de exact şapte ori!

Confruntat cu aceste lucruri „necesare” şi „nenecesare”, Naaman a oscilat între credinţă şi necredinţă. Măsura în care s a arătat credinţa lui a fost exact măsura în care a fost ascultător în problemele „nenecesare”, aparent „inutile”. A biruit credinţa? Da, dar numai după ce a trecut tratamentul obstacolelor. Urmăriţi drumul lui lăuntric. De la disperare la vestea că undeva, în ţara lui Israel, există un vindecător. Din răspunsul primit la Ierusalim era cât pe ce să se prăbuşească în necredinţă. Apoi a urmat întâlnirea cu profetul, nici aceasta aşa cum ar fi crezut el că ar fi trebuit să se întâmple. Când a auzit mesajul trimis prin slujitorul omului lui Dumnezeu, era cât pe ce să plece furios înapoi. Au fost însă unii care l au sfătuit să „asculte”, chiar dacă i se pare fără sens. Fără perseverarea lui până la capăt, fără ascultarea lui totală, credinţa lui ar fi doar insuficientă, căci o ascultare parţială este la urma urmei tot o neascultare!

Ce vreau să spun? Vreau să spun că Dumnezeu poate măsura credinţa noastră din ascultarea pe care I o acordăm atunci când ne cere să facem lucruri aparent „inutile”, lucruri „nenecesare raţional” ca „rugăciunea”, „botezul” şi „integrarea într o adunare locală”. Arată mi faptele ascultării tale şi eu îţi voi putea arăta realitatea credinţei tale!

În lumea creştină, eşti şi ai în funcţie de ceea ce crezi. Ne am deprins din păcate să vedem lumea din jur, „realitatea” cotidiană cum o numim noi, prin ochi materialişti dialectici. Judecăm cu mintea noastră ceea ce se poate şi ceea ce nu se poate. Ne comportăm ca şi cum s ar putea să fim „credincioşi” numai cu duhul, dar să rămânem mereu cu mintea doar la nivelul raţiunii. Se cere astăzi o convertire a minţii la viaţa trăită prin credinţă. Dacă ai ajuns la credinţa în Dumnezeu, mintea ta trebuie să înţeleagă că „tot ce se vede a fost făcut din lucruri care nu se văd” şi că universul este cu mult mai mult decât aceea ce se vede. Cine crede într un Dumnezeu nevăzut, spirit infinit şi perfect, trebuie să iasă dincolo de găoacea materială a acestei lumi şi să şi întindă aripile în dimensiunile nevăzute ale lumii lui Dumnezeu. Marii oameni ai credinţei din Biblie au fost oameni care au trăit dincolo de limitele realităţii lumii materiale. Unul dintre ei s a rugat pentru slujitorul lui şi pentru mulţi dintre noi: „Doamne, deschide i ochii ca să vadă!”

Realitatea din jur este „elastică” şi se modelează după dimensiunile credinţei noastre. Care dintre cele două grupe de oameni a avut dreptate în ceea ce priveşte posibilitatea vindecării leprei? Singurul răspuns exact este: „Şi unii şi ceilalţi!” Pentru cei ce n au crezut, lepra a rămas nevindecabilă. Pentru cei ce au crezut, lepra a fost vindecată! „Facă ţi se după credinţa ta!” i-a spus odată Domnul Isus unuia. Altuia, care I a spus:

„Doamne, dacă poţi, vindecă mi băiatul!”, El i a replicat: „Tu zici: «Dacă poţi…» Totul este cu putinţă celui ce crede.” Cu alte cuvinte, limitele posibilului nu sunt la ce pot Eu, ci la ce dimensiuni are credinţa ta!
Poporul de atunci şi împăratul de la Ierusalim n au crezut şi n au avut! Fetiţa din robie, Elisei, sfătuitorii şi Naaman au crezut şi au avut! „Nu ţi am spus că dacă vei crede vei vedea slava lui Dumnezeu?” (Ioan 11:40)

Doi oameni se îmbolnăvesc de aceeaşi boală, unul crede şi se face bine. Celălalt este bolnav în credinţă şi rămâne şi cu boala din trup. Doi credincioşi stau pe aceeaşi bancă din biserică şi ascultă aceeaşi predică, dar fiecare trăieşte în realitatea dimensiunilor credinţei sale. Umblarea cu Dumnezeu este altfel la fiecare dintre noi.

Dumnezeu face totul, dar noi trebuie să ne specializăm să ascultăm şi ascultându L, să trecem peste limitele „posibilului” cotidian şi dincolo de „improbabil” să ajungem să căpătăm ceea ce nu se poate primi decât „prin credinţă”. Care este calea într acolo? Este calea ascultării. Ascultă ce ţi spune Dumnezeu şi fă ce ţi se cere.

Nu contează dacă ţi se pare „inutil” sau fără importanţă. Tu fă ce zice Dumnezeu şi lasă L pe El să răspundă celor ce te întreabă. Ascultarea ta este măsura credinţei tale în Dumnezeu. De cât de mult asculţi depinde în ce fel de lume trăieşti; în lumea dimensiunilor tale omeneşti sau în lumea infinit mai frumoasă şi mai mare a Celui ce poate totul.

Anunțuri