Iritat puţin de câteva dintre episoadele scrise în primele două volume din ciclul „Amintiri cu sfinţi”, fratele Ioan Bunaciu, care mi a fost timp de patru ani director la Seminarul teologic de la Bucureşti, mi a trimis o „corectare” pe care dânsul o simţea necesară…

Trebuie să mărturisesc dintru început că am învăţat multe lucruri bune de la fratele Bunaciu şi l am apreciat întotdeauna împreună cu colegii mei pentru efortul pe care l a făcut în lucrarea pe care şi a ales o. Vederile noastre diferite au făcut să avem puncte de vedere diferite în circumstanţele comune prin care am trecut. Cei dinafară ne au crezut uneori adversari. Ca fraţi, nu ne am duşmănit însă niciodată. Schimburile noastre de păreri ne au îmbogăţit reciproc şi poate că i au făcut şi pe alţii să înţeleagă mai complet situaţiile care ne au aprins viaţa şi energiile în teribilele timpuri ale mărturiei creştine sub un regim represiv ca acela al lui Nicolae Ceauşescu.

Din cauza diferenţei de vârstă, fratele Bunaciu a fost şi va rămâne mereu un „mai mare” al meu, căruia îi voi acorda cinstea şi respectul. Ca frate creştin, dânsul a fost mereu şi probabil că va rămâne o oglindă în care mi am verificat şi corectat valabilitatea părerilor personale. Iată de ce numesc „disputele noastre” din anii de Seminar şi de acum: „polemici binefăcătoare”. Înfruntările noastre au fost de principii, nu de persoane. Dacă vor rămâne şi ei în perimetrul dragostei şi îngăduinţei creştine aflată în minunata familie a lui Dumnezeu, cei ce le au fost martori atunci şi cei care le pot fi martori acum au numai de câştigat.

Între mine şi fratele Bunaciu există în primul rând o diferenţă de amintiri din cauza unei diferenţe de… poziţie.

„Oglinda amintirilor” nu este întotdeauna fidelă şi deformează realitatea în funcţie de aplecările sentimentale ale fiecăruia. Totuşi, există şi un alt factor care poate distorsiona aspectul reculegerilor noastre, şi anume: poziţia principială pe care am avut o atunci când am trecut împreună prin aceleaşi circumstanţe, dar am reacţionat diferit la ele. Probabil că este necesară o anumită „detaşare” în timp şi spaţiu pentru ca acest lucru să apară bine conturat şi relevant. Am trăit vremuri de persecuţie şi se cuvine să spunem că nu toţi am avut aceeaşi atitudine în ceea ce priveşte relaţiile dintre Biserică şi Stat.

Pentru o biserică baptistă care are printre doctrinele ei fundamentale pe aceea a separării dintre Biserică şi Stat, colaborarea cu Statul prezintă dificultăţi teoretice şi dificultăţi practice.

În mod absolut, această separare nu exista, Biserica şi Statul existând în acelaşi teritoriu geografic şi în acelaşi domeniu al populaţiei (toţi membrii Bisericii sunt şi cetăţeni ai Statului). Din această cauză, trebuie stabilite anumite limite în necesara colaborare dintre Stat şi Biserică.

Statul nu poate şi nu trebuie să implice Biserica în toate problemele Statului.

Biserica nu poate şi nu trebuie să implice Statul în toate problemele Bisericii.

Singura arie de colaborare între cele două entităţi există acolo unde problemele Statului şi ale Bisericii se intersectează: moralitatea relativă a societăţii, ajutorul social pentru săraci, protecţia familiei, problema orfanilor etc.

Şi în USA şi în ţările comuniste, bisericile şi liderii lor au pendulat şi pendulează între cele două extreme posibile: unii fiind adepţii unei implicări prea mari în această relaţie Biserică Stat, iar alţii fiind partizanii unei totale şi iluzorii separări.

În contextul relaţiilor Bisericii cu Statul există o situaţie particulară atunci când Statul se declară comunist, ateu sau musulman militant şi are ca scop declarat distrugerea şi dispariţia Bisericii. Vorbind numai despre această situaţie particulară, putem spune că pendularea liderilor religioşi între „implicare” şi „separare” a fost mult mai dureroasă, dând naştere la două tabere distincte: cea a „colaboraţioniştilor” cu Statul şi cea a „contestatarilor” dizidenţi.

Acceptând implicarea Statului în problemele Bisericii, „colaboraţioniştii” au comis un act de cvasi-sinucidere spirituală lentă, chiar dacă poziţia lor le a adus anumite avantaje materiale.

Neacceptând amestecul Statului în problemele Bisericii şi adoptând o poziţie de foarte clară separare şi delimitare faţă de Stat, „contestatarii” au fost gata să îmbrăţişeze un paradox: curajul acţiunilor lor să semene şi chiar să poată duce la o sinucidere fizică, dar să trăiască o libertate spirituală absolută.

Ca martor ocular la această situaţie, pot spune că acest conflict între cele două tabere în care s au grupat liderii bisericilor baptiste a fost intens şi a dus la învinuiri reciproce.

O altă diferenţă între mine şi fratele Bunaciu a fost în domeniul relaţiilor dintre fraţi cu vederi deosebite. Deşi m-am aflat patru ani sub autoritatea dânsului la Seminar, m a bănuit pe drept cuvânt şi m a simţit că sunt mult mai mult sub autoritatea celor care, în relaţiile cu Statul, au o poziţie diferită de a dumnealui.

În România, „colaboraţioniştii” i au tratat pe „contestatari” drept nişte „inadaptabili” la condiţiile îngăduite de Dumnezeu peste România, numindu i „tulburători” şi „nesupuşi stăpânirii” rânduite de Dumnezeu.

La rândul lor, „contestatarii” i au învinuit pe „colaboraţionişti” de pactizare cu duşmanii lui Dumnezeu pentru confortul şi propăşirea proprie, i au acuzat de „vânzare” şi de „trădare” a cauzei lui Christos.

Un manifest al acestui crez este poezia lui Traian Dorz, „Noi nu ne ntoarcem”:

Noi am rămas urcând spre culme
Calvarul şi mai greu de acum
Când voi vă ntoarceţi în cetate
Şi singuri ne lăsaţi în drum.

De acum, amestecaţi cu ceata
De cărturari şi farisei,
Veţi cere răstignirea noastră,
Ne veţi lovi şi voi cu ei…

Nu vă putem urma cărarea
Pe care v aţi întors ‘napoi,
Deşi ne aţi dus atâtea lacrimi
Şi atâtea amintiri cu voi.

Simţi vom de sub greul crucii
Când biciuiţi vom fi cumplit
Şi şti vom dintre mii de bice
Că i frate cel ce ne a lovit.

Cunoaşte vom din mii de buze
Pe a fratelui ce ne a scuipat,
Din mii de cuie vom cunoaşte
Când mâna fratelui a dat.

Şi vom întoarce n altă parte
Obrazu nsângerat şi strâns,
Vom înghiţi în noi durerea
Şi nu ne veţi vedea c am plâns.

Dar, când vom fi întinşi pe cruce
De voi, pe care v am iubit,
Va ncepe veşnicia noastră,
Căci ceasul vostru s a sfârşit.

… Suim, şi grea e crucea n spate,
Răbdăm şi geme plânsu n noi,
Ne doare despărţirea voastră,
Dar nu ne ntoarcem înapoi!

Probabil că cea mai bună ilustraţie a acestui conflict a constituit o o scenă petrecută la absolvirea unei promoţii de seminarişti. Fără să dau date sau nume, am să mă mărginesc la a spune că Preşedintele de atunci al Uniunii Baptiste le a spus absolvenţilor care aveau să intre peste puţin timp în lucrare ca păstori ai bisericilor:

„Aveţi grijă de voi şi nu faceţi pe eroii! Avem şi aşa puţini păstori în ţară. Dacă unii membri au probleme cu Statul, mai bine să moară câteva oi decât să moară un păstor de biserică!”

Unul dintre absolvenţi a luat cuvântul după ce Preşedintele a tăcut şi a spus:

„Nu vă supăraţi, frate preşedinte, dar pe mine altfel mă învaţă Biblia. Domnul Isus mi a spus că Păstor bun este acela care este gata să şi dea viaţa pentru oi.”

În prezenţa oficialilor, preşedintele a simţit nevoia să l întrerupă şi să i spună: „Lasă tu, că pe teren este altfel… O să vezi şi o să înţelegi tu atunci ceea ce am spus eu acum.”

A venit între timp o revoluţie, şi acum avem libertatea de a scrie şi „rescrie” istoria. În privinţa eroilor, vorba aia: „Puţini am fost, mulţi am rămas!” şi „La vremuri noi, tot noi!”

Dacă ţinem seama de diferenţele de vederi din cauza relaţiilor cu Statul şi a diferenţelor de atitudini care i au grupat pe fraţi în tabere diferite, nu este de mirare că acum, când amândoi ne destăinuim hârtiei, există mari diferenţe între cele două feluri de cărţi de amintiri pe care le scriem despre perioada comunistă.

Unele sunt scrise de foştii adepţi ai „colaborării” cu Statul comunist şi scot în evidenţă capacitatea lor de „sacrificiu”, precum şi „înţelepciunea” unsă cu mierea plocoanelor cu care liderii de atunci au ştiut să cârmuiască bisericile prin vâltorile anilor tulburi de persecuţie.

Altele sunt scrise de „contestatarii” de atunci care şi trăiesc astăzi triumful viselor lor şi văd în dizidenţa lor din trecut fermentul care a produs schimbarea de astăzi.

Preşedinţi de comunităţi şi Uniune, directori şi profesori de Seminar, fac astăzi parte dintre autorii primei categorii de cărţi de istorie.

Păstori persecutaţi, închişi, destituiţi, împiedicaţi să predice şi să boteze, oameni care n au fost lăsaţi să acţioneze fără „recunoaşterea Departamentului Cultelor” sau care au fost împinşi ca mulţi alţii spre viaţa de exil sunt printre autorii celei de a doua categorii de cărţi de istorie.

Realitatea este că există o mare doză de „arătare cu degetul” şi de învinuiri reciproce. Fiecare tabără se vede un fel de victimă a celeilalte. Cine are dreptate? Cine va birui în simpatiile opiniei publice? Se poate pune capăt acestei „lupte între fraţi”? Ce i de făcut? Iată propunerile mele:

Trebuie să ne dăm seama cu toţii că adevăratul nostru conflict a fost cu „duşmanul din afară”, nu cu fraţii dinăuntru! Între fraţi avem voie, uneori este chiar necesar, să avem „neînţelegeri” (Faptele Apostolilor 15:39), dar niciodată… certuri!

Trebuie să ne dăm seama că suntem, şi cei buni şi cei mai puţin buni, copii ai aceluiaşi Dumnezeu. Suntem în aceeaşi tabără. Facem parte din aceeaşi echipă! (Parcă simt adversitatea unora cărora nu le va plăcea să citească această declaraţie. Ea, adversitatea, îmi aduce aminte de replica pe care a dat o un „frate” celui care căuta să l înduplece să şi ierte un ne prieten pe principiul: „În cer, veţi fi oricum pe vecie împreună…” Cel furios a replicat: „Lasă, frate, că «în casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri…» Nu stau eu împreună cu ăsta!…”
Trebuie să ne dăm seama că Dumnezeu a lucrat şi prin unii şi prin ceilalţi, după plăcerea lui de-a face „totul şi în toţi”.

Trebuie să învăţăm să ne iertam unii pe alţii şi să aşteptăm în răbdare Ziua aceea în care Dreptul Judecător va evalua viaţa, motivaţiile şi lucrarea fiecăruia.

Trebuie să ne însuşim „viziunea lui Iosif”, care a văzut providenţa mai mare decât oricare dintre greşelile celor din jurul său. Iată celebra lămurire între „fraţi” din Genesa 50:20: „Voi negreşit v aţi gândit să faceţi rău, dar Dumnezeu a schimbat răul în bine…”

Trebuie să ajungem să I mulţumim lui Dumnezeu şi pentru prietenii care ne au înaripat înaintarea şi pentru aparenţii „duşmani” care ne au corectat traiectoria, ştiind că nici un fir de păr de pe cap nu ne a căzut fără voia Tatălui nostru cel Atotputernic.

Trebuie să acceptăm realitatea acelui „cunoaştem în parte” despre care vorbeşte Scriptura. De aceea nu trebuie să ne grăbim să judecăm nimic înainte de vreme.

Cred că a sosit vremea să ne uităm unii la alţii cu ochii unor „îndrăgostiţi de Dumnezeu”. Numai aşa vom putea avea destulă dragoste, înţelegere şi acceptare şi pentru toţi ceilalţi copii ai Lui.

Nu sunt în poziţia de a da sfaturi nimănui. Am doar suficienta înţelepciune ca să „caut” înţelepciune mai multă. Mă bucur atunci când, mai rar, o găsesc. Mă verific însă mereu cu alţii, pentru ca reuşitele mele să nu fie doar nişte iluzii nevalidate de practică. Sunt curios: Care este părerea voastră?

Iată câteva puncte de reper pentru viitoare meditaţii:

„Un hoţ crede că toată lumea fură   este un fel de autoapărare psihologică.”
„Un om mânios nu este pregătit pentru rugăciune.”
„Procedează cu greşelile altora la fel de blând ca şi cu ale tale.”
„Nu putem ghici viitorul, dar ne putem strica prezentul, gândindu ne mereu la trecut.”
„Se cere şi ploaie şi soare ca să apară curcubeul.”
„Cel care n a făcut nici o greşeală n a descoperit niciodată nimic.”
„Nu este niciodată prea târziu să fii ceea ce ar fi trebuit de mult să ajungi!”
„Dacă eşti gata să ţi recunoşti o greşeală, ai cu o greşeală mai puţin de recunoscut.”

Anunțuri