Tocmai se întorsese din România. M a oprit în curtea bisericii ca să mi spună ceva. Este un maestru al „poveştilor cu tâlc”. Mintea lui lucrează cu eficienţa şahistului. I a folosit mult în anii de dominaţie comunistă, când juca „şah imaginar” cu un coleg în timpul interminabilelor „şedinţe de sindicat” „şi treceau între ei doar o hârtie pe care anunţau succesiv mutările pieselor.

Ştiam că vorbele lui au adeseori profunzimea proverbelor. Auzisem despre controversa provocată de confruntarea cu un coleg de muncă din atelier care l acuzase că nu ştie să se distreze „pentru că pocăiţii nu pot să bea vin”. Dânsul răspunsese:

– Nu e adevărat! Eu sunt pocăit şi pot să beau cât vreau eu.

– Nu te cred!

– Ba aşa este.

– Nu te cred!

– Mâine în pauză adu băutură şi am să vă arăt la toţi că eu beau cât vreau.

Zis şi făcut. A doua zi, mai toţi colegii erau adunaţi ciopor să vadă „dacă bea pocăitul”…

Pe masa a apărut repede sticla cu băutură şi un pahar. Fratele Nelu l a umplut până sus şi sub privirile neîncrezătoare ale celor din jur l a apropiat de buze. A zăbovit puţin, iar apoi a sorbit o gură de băutură… după care a pus paharul înapoi pe masă.

– Hai, nu mai bei? l au întrebat cei din jur.

– Nu mai beau. Am băut exact cât am spus eu. Am băut „cât vreau” eu. Aceasta este diferenţa dintre noi. Eu beau cât vreau. Voi beţi fără să vă mai puteţi opri. Eu sunt stăpân pe băutură. Pe voi, băutura vă stăpâneşte.”

Eram acum curios să aud ce îmi va spune… El a zis:
„M-am dus iarăşi la Cluj şi acasă în sat. M am plimbat pe străzile oraşului, dar n a mai fost ca altădată. N am mai cunoscut pe nimeni şi nimeni nu m a recunoscut… Pe vremuri nu treceam de un colţ ca să nu văd sau să salut pe cineva.

În sat au rămas puţini. Sunt casele goale. Pe străzi umblă tineri care nu mă cunosc şi pe care nu i am văzut nici eu niciodată… Am căutat locurile pe unde mă jucam atunci când eram copil. Nici ele nu mai sunt ca altădată… În faţa porţii, am găsit pe jos un cui… L am luat cu grijă şi l am băgat duios în buzunar. Era de la ceva care mi fusese foarte drag odată… Deodată, într o străfulgerare, mi am dat seama de ce mă duc eu din când în când în România… după potcoave de cai morţi! Mi am dat seama dintr o dată de toată caraghioşenia situaţiei şi mi a fost tare ruşine. Am căpătat un sentiment de totală «desprindere» de lumea de altădată. Nu i mai aparţin şi nici ea nu mi mai aparţine…

M-am întors în America să mă simt «ca acasă», dar trebuie să vă spun… nici aici nu mă mai simt ca acasă. Şi aici îmi sunt lucrurile din ce în ce mai străine. Încet, încet, mă desprind de totul şi de toate… Copiii şi nepoţii sunt la casele lor, cu rosturile lor… Simt din ce în ce mai mult cerul aproape şi sunt convins acum că «totul este o deşertăciune a deşertăciunilor şi goană nebună după vânt».”

Ascultându-l pe acest om viguros şi vesel, în viaţa căruia Parkinsonul înlocuise abilitatea voleibalistului de altădată cu un tremur nervos al mâinilor, mi am amintit de un pasaj similar citit într una dintre cărţile lecturilor mele:

„Lili şi cu mine suntem un cuplu ajuns de mult la maturitate. Avem cincizeci şi şase şi respectiv cincizeci şi şapte de ani. Poate sunteţi surprinşi de remarca mea, dar nu ar trebui să fiţi. Găsesc de a dreptul amuzantă această tendinţă a culturii noastre de a nega nu numai moartea, dar şi îmbătrânirea. Majoritatea americanilor par să creadă că «maturitatea» începe la 60 de ani. Dacă aşa ar sta lucrurile, atunci «bătrâneţea» ar fi normal să înceapă pe la 120 de ani!

În orice caz, nu mai am forma fizică şi energia pe care le am avut odinioară. Mi e din ce în ce mai greu să urc şi să cobor din maşină ori să urc treptele din faţa casei la sfârşitul unei zile grele şi nu este numai vina coloanei mele vertebrale. Toate mă supără: vederea, auzul, dinţii. O veche ruptură a tendonului lui Ahile îmi provoacă slăbiciune în glezna stângă, iar o fractură pe care am suferit o cu mult timp în urmă mi a slăbit glezna dreaptă. Uit cuvinte simple şi nume şi nu este foarte clar dacă mi a slăbit memoria foarte mult, sau pur şi simplu am prea mult de memorat.

Trebuie să mi curăţ hemoroizii. Pantalonii îmi sunt prea largi din pricina unei prostate mărite (boala bărbaţilor bătrâni). Dimineaţa pierd o oră în plus îngrijindu mi dinţii ca să nu mi cadă, luând Metamucil ca să nu am probleme cu diverticulii din intestinul gros şi făcând o grămadă de mişcări ce aduc a exerciţii fizice, ca nu cumva să mă transform într o stană de piatră din cauza acumulărilor de calciu.

N-am nevoie de mila nimănui, pentru că Lili îmi oferă milă din plin. Cu zece ani în urmă râdeam şi făceam haz de sănătatea ei infailibilă, chiar dacă este cu aproape doi ani mai mare ca mine. Acum nu mai e de râs. Colesterolul îi este foarte precar. A pierdut doi dinţi din pricina gingiilor care îmbătrânesc şi ele şi mai are câţiva dinţi care se mişcă. Nici ea nu poate trăi fără Metamucil. În săptămâna în care eu am avut ultima operaţie de coloană, ei i au scos o grămadă de pietre din vezica biliară. Să nu uităm de pastilele de calciu şi estrogen. Recent a trebuit să fie operată la gleznă din cauza unei scrântituri care nu părea cine ştie ce acum douăzeci şi cinci de ani. Are artrită la degete. De fiecare dată când merge la oculist acesta îi spune că lentila stângă s a mai aburit puţin.

– Vă referiţi la cataractă? întreabă Lili.
– Haideţi să i spunem abur, răspunde doctorul obişnuit cu refuzul pacienţilor de a accepta boala.

Cu şapte ani în urmă, când mă cuprinsese depresia, mă consolam cu o cărticică de citate şi caricaturi intitulată «Cine are nevoie de maturitate la vârsta ta?» Unul dintre citatele de acolo spunea: «Maturitatea este atunci când te tot gândeşti că îţi va trece în câteva zile, şi totul va reveni la normal.» Conform acestei definiţii, atât Lili cât şi eu suntem trecuţi de maturitate şi suntem deja venerabili. Nu este cine ştie ce să te doară toate cele, dar Îi mulţumim lui Dumnezeu că cel puţin ne avem unul pe celălalt şi ne putem împărtăşi necazurile.

Probabil că lucrul care m a surprins cel mai mult la îmbătrânire este purul ei caracter fizic. Orice atitudine ai adopta vizavi de acest proces «oricât de departe în timp ar părea şi oricât de mult ar fi negat», el vine şi se instalează. Este inexorabil. La început nu am fost foarte surprins. Când aveam patruzeci de ani am fost la oculistul despre care am mai vorbit, care mi a spus:

– Peste vreo trei ani vei avea nevoie de ochelari cu lentile bifocale.

– De unde ştii? l am întrebat.

– Cam aşa se întâmplă celor care au ochi ca ai tăi, mi a răspuns el misterios.

Nu l-am crezut, şi după doi ani mi am cumpărat prima pereche. Anul trecut am observat pe tâmpla stângă o mică pată de culoare gri maroniu. Era un neg sebaceu benign.

– Oh, nu! Am exclamat, realizând ce se întâmpla de data asta. Înainte de a muri, în anii ’80, tata avusese acelaşi neg pe tâmpla stângă, numai că era inoperabil de mare. În ultimul an, negul meu aproape s a dublat în dimensiune. Nu prea le am cu cosmeticele, dar cred că trebuie cât mai curând cu putinţă să mi fac o programare la un dermatolog şi să încerc să scap de neg cât e încă operabil, chiar dacă realizez că această idee de vindecare fizică completă este o iluzie.

Pe lângă inexorabilitate, ceea ce mă impresionează la îmbătrânire este rigiditatea crescândă a trupului. Nu mă refer numai la rigiditatea coloanei vertebrale. Diferenţa de fus orar pe care odinioară o rezolvam cu un somn bun nu mai trece aşa uşor. Ceasul biologic e mult mai puţin flexibil şi mult mai greu de ajustat. Chiar şi acasă mi e din ce în ce mai greu să dorm. Problemele zilei tind să se ţină de mine mai mult şi mi e foarte greu să uit de ele. Şi această rigiditate este rudă bună cu fragilitatea. De obicei vorbesc despre coloana mea vertebrală ca cea mai puţin rezistentă parte a corpului meu. Dar la bătrâneţe toate devin mai sensibile şi mult mai fragile: rănile pierd mai mult sânge, apar hernii, plămânii nu se curăţă, urechile nu mai aud. Această fragilitate premerge şi într un fel anunţă moartea. Majoritatea oamenilor nu mor numai din cauza unui organ sau sistem al corpului lor, ci pentru că toate organele şi sistemele au devenit fragile, şi tratamentele care ar încerca să ajute într un loc vor dăuna în alt loc, şi aşa mai departe, până când nimic nu mai merge.

Pentru mulţi rigiditatea şi fragilitatea fizică vin însoţite de o distinctă rigiditate şi fragilitate psihologică. Dar asta nu este atât de inexorabil şi cu siguranţă nu este inevitabil. În anumite feluri, Lili şi cu mine am devenit mai puţin adaptabili. Suntem mai mult ca niciodată ataşaţi de confortul nostru, de hotelurile cochete la care stăm, eu de ginul meu de fiecare seară, iar Lili de cuvintele ei încrucişate. Cu toate astea, pe ansamblu cred că suntem mai puţin rigizi în felul cum gândim. Avem opinii mai puţin dogmatice. Lucrăm mai uşor unul cu celălalt şi am devenit lideri mai flexibili. Neavând alternativă, trebuie să îmbătrânim fizic; toţi vom ajunge decrepiţi şi vom muri. Dar asta nu înseamnă că trebuie să îmbătrânim din punct de vedere mental, poate ni se va înceţoşa puţin mintea, dar nu va intra în rigor mortis. Am văzut bătrâni tineri spiritual şi cred că şi noi putem să fim aşa. Tot eu sunt cel care crede că am fost norocoşi.

În ultima parte a vieţii sale, mama avea un mic tablou pe perete, pe care scria: «Bătrâneţea nu este pentru oricine.» Obişnuiam să cred că mamei îi place dramatismul, dar mi am schimbat părerea.

De atunci mi am schimbat părerea şi de multe ori regret că nu am fost mai înţelegător. Într adevăr, una dintre cele mai dificile experienţe cu care avem de a face când îmbătrânim este lipsa de simpatie a celor mai tineri, inclusiv a copiilor noştri. Prietenii noştri mai tineri de multe ori nu înţeleg de ce dorim atât de mult să ne pensionăm mai devreme sau de ce refuzăm să ne jucăm de a Superman, ca şi cum am fi cumplit de încăpăţânaţi. În martie 1992 am fost până n Texas să ne vedem nepoţelul de două luni, un băieţel adorabil şi alert, de altfel, dar îngrozitor de agitat (nu mi mai permit să spun că avea „colici”. Se pare că termenul nu este foarte agreat în ultima vreme). Singura cale de a l opri din plâns era să l plimbi în braţe. Din păcate, din pricina spatelui, nu am putut să l plimb mai mult de zece minute. Aveam nevoie de câte o pauză, să mă aşez, „ceea ce nu era posibil”, sau să l dau înapoi mamei lui. Am încercat sa i explic fiicei mele problema pe care, de altfel, o cunoaşte. Ştie foarte bine că am probleme cu spatele. Ştie că nu pot sta în picioare mai mult de cincisprezece minute, şi că trebuie să mi ţin cursurile aşezat pe un scaun. Cu toate astea am simţit în ochii ei o apreciere foarte defavorabilă. I se părea că nu vreau s o ajut şi că nu mi pasă de nepoţelul meu.

Ar fi cu totul nenatural să aşteptăm cu nerăbdare îmbătrânirea. Nu putem să ne dorim să fim dezbrăcaţi de tot ceea ce suntem, pentru că îmbătrânirea asta face; acest proces inerent vieţii umane dezechipează omul de tot ceea ce acesta acumulase pe parcursul vieţii. Cu toate acestea, până la urmă, este la latitudinea noastră dacă acceptăm sau nu această dezechipare.

În perioada de dinainte de pensionare, am fost consultat de patru femei extraordinar de asemănătoare. Aveau între şaizeci şi şaptezeci de ani şi aveau cam aceeaşi problemă: se temeau de îmbătrânire şi căzuseră în depresie. Nu erau religioase, aveau bani pe care îi făcuseră prin muncă sau căsătorie. Copiii lor erau toţi succese, şi parcă viaţa lor urmase un scenariu dinainte stabilit. Dar acum făceau cataractă, aveau nevoie de aparate de auzit, de dinţi falşi şi de şolduri noi. Scenariul vieţii lor devenise foarte dramatic, şi în nici un caz pe placul lor, aşa că doamnele erau nervoase. Am încercat să le ajut şi am decis că cel mai bun ajutor pe care l-aş putea oferi ar fi să le prezint bătrâneţea ca pe un timp pe care în nici un caz nu trebuie să l piardă privindu se în oglindă şi îngrijorându se de fiecare nou rid care le apare pe faţă. Am încercat să le expun ideea că această perioadă a vieţii ar trebui să fie mult mai spirituală, să fie un stagiu de pregătire. Nu mi a fost uşor să le fac să accepte această idee. Le am repetat de câteva ori faptul că nu ele sunt scenaristele vieţii lor şi că de fapt viaţa lor nici nu le aparţine. Două dintre ele au preferat să plece şi să nu mai asculte predicile mele, alegând depresia şi nedorind să se împace cu ideea că de fapt ele nu sunt regizoarele vieţii lor.

Mi-a fost mult mai uşor cu o altă doamnă care, deşi era mult mai afectată de depresie, gândea dintr o perspectivă creştină.

Pe la şaizeci şi ceva de ani, doamna suferise o desprindere de retină la ambii ochi. Oftalmologul nu reuşise să îi reataşeze retinele, cu toate că folosise tehnologie laser de ultimă oră. Doamna era cumplit de supărată pe doctor, şi deşi nu avea nici o dovadă, era convinsă că doctorul greşise operaţia şi era vinovat de malpraxis. Era nouăzeci la sută oarbă şi furioasă pe soarta ei. Mi a făcut lucrul ăsta foarte clar la începutul celei de a doua şedinţe:

– Urăsc momentele când cineva trebuie să mă ia de mână şi să mă ajute să ies din bancă sau să cobor treptele bisericii, mi a spus ea. Urăsc faptul că trebuie să stau închisă în casă. E adevărat că mulţi dintre prietenii mei mi au oferit să mă ducă cu maşina, dar nu pot să i tot deranjez, a conchis doamna.

– Mi e foarte clar, am răspuns eu, că sunteţi o persoană foarte independentă. Aţi avut succes în viaţă şi cred că a trebuit să fiţi independentă pentru a putea reuşi. Dar, aşa cum sunt convins că ştiţi, noi călătorim spre Rai şi de obicei e bine să nu avem prea multe bagaje în călătoriile lungi. În clipa asta nu sunt convins că veţi putea ajunge în Rai cărând cu dumneavoastră atâta mândrie, am continuat. Vi se pare că orbirea de care suferiţi este un blestem, şi nu pot să vă condamn pentru asta, dar în acelaşi fel, aţi putea o privi ca pe o binecuvântare ce v-a fost dată ca să scăpaţi de povara mândriei. Cu excepţia ochilor, sunteţi desul de sănătoasă şi probabil că mai aveţi cel puţin zece, doisprezece ani de trăit. Depinde numai de dumneavoastră dacă doriţi să trăiţi aceşti ultimi ani cu un blestem sau cu o binecuvântare.

Când a revenit pentru o a treia şedinţă, depresia ei de patru ani dispăruse.

Mi-ar plăcea să am de a face numai cu cazuri atât de uşoare ca cel pe care tocmai vi l am prezentat şi cu siguranţă că nu aş putea fi atât de plin de har ca doamna aceea, dar lucrul de care sunt absolut sigur este că nu voi putea face faţă procesului de îmbătrânire fără ajutorul lui Dumnezeu.

Acum şapte ani, fiind confruntat cu perspectiva operaţiei foarte delicate la coloana cervicală şi fiind puţin ameţit de medicamentele luate pentru durere, stăteam în pat într o noapte, vorbind cu Dumnezeu. Funcţionam pe două niveluri: mă rugam şi îmi ascultam rugăciunile în acelaşi timp. Şi m am rugat cam aşa:

– Doamne, aş face aproape orice pentru Tine.

Apoi a trebuit să mă opresc şi să râd. «Aproape orice!» Ştiam încă de pe atunci că nu era de ajuns şi că tot aş fi dorit să fiu măcar în parte stăpân pe viaţa mea. Dumnezeu nu vrea numai bucăţi din viaţa noastră. Dumnezeu vrea întregul. Aşa că dezechiparea produsă de îmbătrânire nu este parţială, nu este numai fizică, este totală.

Pierderea sănătăţii şi a agilităţii fizice nu este atât de dureroasă pentru mine, şi cred că nici pentru alţii, pe cât de groaznică este pierderea capacităţilor psihologice. E vorba despre pierderea iluziilor, sute de iluzii!

Lucrul ăsta poate fi bun, dar doare şi va lăsa cu siguranţă mulţi oameni neîncrezători, cinici şi amărâţi. Am pierdut eroii! De fapt am observat mult mai mult eroism în ultimul timp, dar este un soi de eroism comun care produce respect şi admiraţie, şi nu adoraţie. Nu mai există eroi pe care să i pot adula. Mi au dispărut mentorii! Unii mai trăiesc, dar i am depăşit. Acum sunt eu mentor în multe feluri destul de limitate, dar nu e la fel. Este trist când elevul îşi depăşeşte cel mai bun profesor. Curând, dacă voi trăi destul, moartea îmi va răpi din ce în ce mai mulţi prieteni. S ar putea chiar să trăiesc mai mult decât Lili. Mă voi dezbrăca de tot şi toate vor dispărea, în afară de Dumnezeu, în faţa căruia mă voi afla în sfârşit gol.

Un alt fel de dezechipare este aceea a intereselor. Începută cu Noaptea Neagră a Simţurilor, a continuat cu pierderea apetitului pentru frumos, pentru artă şi eleganţă, acum televizorul mă plictiseşte şi foarte puţine cărţi de poezii, romane, sau lucrări de înţelepciune îmi mai atrag atenţia. Am impresia că le am citit deja pe toate, şi într un fel am făcut o.” (M. Scott Peck, M.D.   „In Search of Stones”, Hyperion, N.Y. p.128)

Anunțuri