(Fragment dintr o predică rostită de dânsul)

Ştiindu mă pasionat al psihologiei, un prieten m a întrebat:

– Ce este, la urma urmei, „realitatea”?

I am răspuns:

– Realitatea obiectivă este lumea rezultată din contactul nostru prin cele cinci simţuri cu mediul înconjurător: ceea ce mirosim, ceea ce vedem, ceea ce auzim, ceea ce gustăm şi ceea ce pipăim. Realitatea obiectivă este măsurabilă şi poate fi analizată raţional. De exemplu: „Afară este frig” sau „muzica este prea tare”, „ciorba este acră” etc. dau toate măsura realităţii în care ne mişcăm.

Există însă şi o altă realitate, „realitatea subiectivă”, nu mai puţin „reală” decât prima. Ea măsoară reacţiile sufletului în faţa realităţii obiective. Spunem de exemplu că „prin plecarea lui, el i a sfâşiat inima”. Această sfâşiere a inimii este o realitate subiectivă, determinată de plecarea celui iubit. Dacă el n ar fi fost iubit, ci temut sau plictisitor, plecarea lui ar fi putut naşte în inimă un sentiment de plăcere sau de uşurare.
Fiecare ne trăim viaţa în ambele jumătăţi de realitate. În prima, suntem înţeleşi de ceilalţi din jur şi „previzibili”. În cea de a doua, realitatea subiectivă, nu ne cunoaşte şi nu ne înţelege decât Dumnezeu şi, într o oarecare măsură, cei care au pătruns în intimitatea noastră. Pentru a ne aprecia ce suntem în realitatea obiectivă suntem judecaţi cu mintea, raţional. Pentru ceea ce suntem în realitatea subiectivă avem nevoie să fim judecaţi cu inima.

Unii numesc realitatea subiectivă şi „stratul existenţial” al trăirilor noastre. Îmi amintesc de o duminică seara în care nenea Richard a venit la biserică să ne spună câte ceva despre aceste „trăiri existenţiale”.

Când eşti angajat la o bancă, parte din meseria ta este să numeri bani. Poţi ajunge să numeri milioane de dolari în fiecare zi. Îi numeri însă cu mintea! Inima ta nu tresare la atingerea lor. Nu tot aşa este şi în ziua de salariu. Când ţi se dau „banii tăi”, îi numeri altfel. Îi mângâi cu plăcere, îi răsfoieşti voluptos desfătându te cu foşnetul produs de atingerea bancnotelor. Atunci când ai de a face cu banii tăi, inima ta tresaltă. Ai o trăire existenţială. Simţi că trăieşti!

Să vă dau şi un alt exemplu: Mergi cu maşina spre casă şi ai dat drumul ca de obicei la radio. Auzi tot felul de ştiri din ţară şi din lume. Mintea ta le înregistrează superficial. Peste câtăva vreme te surprinzi că le auzi doar ca zgomot de fond, în timp ce mintea ta zboară în altă parte. Ştirile se derulează după succesiunea obişnuită… Au ajuns acum la raportul despre traficul rutier. Se anunţă un accident teribil pe o stradă din oraş. Un copil a fost rănit grav şi transportat la spital… Mintea ta înregistrează sec datele relatării. Deodată tresari, numele străzii îţi este foarte cunoscut. Este chiar strada pe care stai tu! Nu cumva… copilul rănit în accident este chiar… în aceste clipe, evenimentul relatat la radio a devenit dintr o dată „existenţial” pentru tine. Toată fiinţa ta lăuntrică este pusă în mişcare. Întreaga ta existenţă se poate schimba într o clipă.
Despre unii se spune că „s au îndrăgostit la prima vedere”. A fost o întâmplare existenţială!

La fel ar trebui să fie şi cu venirea noastră la biserică. Ceea ce se întâmplă aici nu este ceva de la rubrica „faptul divers”, din ziarul local. În adunările de sfinţi ale bisericii ne întâlnim cu Duhul lui Dumnezeu. El vrea să ne atingă „existenţial”, să ne schimbe viaţa printr o transformare dumnezeiască. Să nu veniţi niciodată la biserică aşa, ca de obicei… Învăţaţi să vă aşteptaţi întotdeauna la ceva special. Veniţi cu inima deschisă şi cu duhul treaz în anticiparea unei întâlniri „existenţiale”. Cine face aşa nu va fi dezamăgit niciodată. Eu, de câte ori mă duc la biserică, scot hârtia şi creionul la îndemână. Am venit ca să L ascult pe Dumnezeu cum îmi vorbeşte.

Ascultându l atunci pe nenea Richard, mi am zis că fiecare întâlnire a noastră de la biserică ar trebui să fie un fel de „întâlnire de gradul trei”, cum o definesc cei pasionaţi de întâlnirile cu extratereştrii. Este o întâlnire de foarte aproape cu „cineva” din altă sferă de existenţă. Îi simţim prezenţa şi I auzim lăuntric glasul. Nu lipseşte decât „abducţia”, luarea noastră în nava extraterestră, contactul nostru cu cei de dincolo „la ei acasă”, ca să se transforme într o „întâlnire de gradul patru”. Va veni însă şi aceea peste câtăva vreme, peste foarte puţină vreme…