I-am cunoscut în Bucureşti prin anii 1972 1973. De întâlnit i-am întâlnit la „Popa Tatu”.

În Bucureşti, printr-o stranie coincidenţă, unele adunări evanghelice se aflau pe trei străzi cu nume de popi ortodocşi: „Popa Tatu” găzduia adunarea adventistă, „Popa Nan” adăpostea adunarea penticostală, iar „Popa Rusu” găzduia o adunare baptistă. Proaspăt convertiţi, Adrian, Corneluş şi cu mine eram dornici pe atunci să vizităm toate aceste adunări şi să vedem „care este diferenţa?”

Erau ani tineri, când entuziasmul credinţei nu se osificase încă în vigoarea doctrinelor intransigente. Cu doi dintre tinerii bisericii adventiste ne am împrietenit foarte repede. După ce ne am vizitat reciproc de câteva ori la biserici, am hotărât să ne întâlnim pentru părtăşie, studiu şi rugăciune. Era o prietenie tinerească a curăţiei de suflet. Petreceam împreună câteva ore în „studii” tinereşti, prea puţin teologice, dar fermecătoare prin fiorul de conţinut transcendental care ne aprindea inimile. Cunoştinţele noastre erau puţine. Descopeream abia atunci textul sacru şi, buchisind pe versetele lui, ne făceam singuri un fel de alfabetizare creştină.

Ne înălţam însă sufletele pe scările unor cântece creştine ale căror trepte duhovniceşti fuseseră deja aşezate în strofe scrise de fraţi de ai noştri mai mari, mult mai maturi, mai vârstnici şi mai chibzuiţi ca noi. La terminarea fiecărei seri, ne luam noi înşine zborul spre înălţimile întâlnirii cu Dumnezeu, purtaţi de aripile rugăciunilor calde, cucernice, de o totală, naivă şi frumoasă transparenţă sufletească. Rezultatul era că tavanul încăperii dispărea şi cerul era dintr o dată printre noi, într o îmbrăţişare caldă şi duioasă. A început apoi anul şcolar şi întâlnirile noastre au încetat.

Ne am revăzut într o zi de sfârşit de vară, peste aproximativ un an de zile. Cei doi tineri adventişti ne au căutat la biserica noastră şi ne au propus să ne întâlnim pentru ceva foarte special:

– Ştiţi, noi suntem pacifişti necombatanţi, nu punem mâna pe armă, şi ţinem foarte mult la respectarea Sabatului. Din cauza asta când ne vine ordinul de încorporare, ştim că vom face închisoare. Este o încercare mare pentru noi. Ne am rugat şi împreună cu cei din biserica noastră, dar n a fost ca atunci când ne am rugat cu voi. Vrem sa ne mai rugăm încă o dată împreună înainte de a pleca la încorporare. Avem nevoie de putere…

Şi aşa a fost…

Nici atunci şi nici acum n am avut şi n am nici un fel de sentiment critic la adresa acestor tineri. Le am respectat şi le respect şi acum încredinţarea şi hotărârea. Mi se păreau atunci asemenea celor trei tineri din Babilon, care se pregăteau să fie aruncaţi în cuptorul aprins. Nici ei nu ne au pretins niciodată să fim aidoma lor, să le împărtăşim convingerile. Eram tineri naivi şi fără preconcepţii. Citisem doar ce spusese apostolul Pavel: „Cine face deosebire între zile pentru Domnul o face. Cine nu face deosebire între zile pentru Domnul n o face…” (Romani 14:1 12) şi ne hotărâsem să ne respectăm şi să ne iubim dincolo de diferenţe.
Eram prea tineri ca să vedem altfel. Când sunt mici mai toţi puii de raţe şi curci, pisoii şi căţeii se joacă împreună. Problemele dintre ei apar mai târziu, la… maturitate.

Poate că de aceea am rămas un etern îndrăgostit de întâlnirile de tineret. Chiar şi acum, la cei cincizeci de ani ai mei, mă simt mult mai bine între tineri decât între cei de vârstă mea. Doamne, în această privinţă, ajută mă să nu mă maturizez… niciodată!

Supraconfesional, interconfesional, neconfesional

Întreaga Biserică creştină este născută la Rusalii („Ziua Cincizecimii”, „Pentecostos”, în limba greacă). Cei care practică vorbirea în limbi neînţelese nu ar trebui să se numească „penticostali”, dând de înţeles celorlalţi creştini că numai ei sunt Biserica „cea adevărată”.

De fapt, nici o Biserica n ar trebui să se joace „de a numele”. „Christos n-a fost împărţit”, le spune Pavel corintenilor. Adevăraţii urmaşi ai lui Christos sunt fraţi şi surori cu cei pe care i întâlnesc îngenuncheaţi la poalele crucii de la Calvar. Îmi aduc aminte că, acum câţiva ani, pe când colindam cu Evanghelia oraşele şi satele Moldovei, la Piatra Neamţ, mi s a întâmplat sa fiu într o Biserică Creştină după Evanghelie. Cel ce m a invitat mi a făcut cea mai grozavă prezentare pe care am auzit o vreodată. Sunt peste douăzeci de ani de atunci şi m am străduit din răsputeri să fiu la înălţimea a ceea ce fratele a spus atunci despre mine:

„Ştiţi, ca şi mine, prietenul şi fratele meu este dintre acei credincioşi adevăraţi din toate bisericile. El este «catolic» pentru că face parte din Biserica triumfătoare trimisă până la marginile pământului. Este «ortodox» pentru că i place Cuvântul adevărat şi l propovăduieşte pretutindeni. Face parte din minunata «oaste a Domnului», care luptă pentru sfinţenia Evangheliei. Este «penticostal» pentru că face parte din Biserica născută la Rusalii şi se lasă călăuzit de Duhul Sfânt. Este «baptist» pentru că L a mărturisit pe Domnul în apa botezului nou-testamentar. Este «creştin după Evanghelie» în toată strădania lui de a împlini cu viaţa Biblia şi este «adventist» pentru că-L iubeşte pe Isus şi-L aşteaptă să vină să ne ia la cer.”

O caracterizare asemănătoare am auzit mai târziu şi despre Domnul Isus, care, zicea un american:

„S-a botezat la Ioan Baptistul, a primit Duhul Sfânt, a trăit după Evanghelie, credinţa cea adevărată, ne a trimis până la marginile pământului şi aşteaptă cu nerăbdare clipa când va bea din nou paharul de vin al legământului la masa la care va sta împreună cu noi în Împărăţia viitoare.”

Numai „copilăria noastră” spirituală ne amăgeşte să ne împărţim în cete şi să ne justificăm răutatea prin acest joc al „numelor” care ne dezbină: „eu sunt al lui Pavel, eu sunt al lui Chifa, eu sunt al lui Apolo şi eu sunt al lui Christos”.

Anunțuri