Noiembrie 2005. Anaheim, California. M am dus să i privesc din casă după ce amândoi au refuzat politicos ajutorul meu.

Tatăl meu este de 75 de ani, iar vecinul său american este de 81. Când coborâsem din maşină, l am găsit pe tata încercând să repare un „sprinckler”, un fel de fântână arteziană în miniatură care udă în America peluzele de iarbă. Vecinul său tocmai se apropiase, trecând peluza cu o bucată de ţeavă şi cu un cleşte în mână. M am oferit să le fiu de ajutor sau măcar să i ajut cu traducerea mea să se înţeleagă unul cu celălalt. Tatăl meu nu prea mai aude bine, vecinul, mi am dat seama repede, nu aude nici atât. Traducerea mea româno engleză cădea neputincioasă pe urechi neprietenoase. Mi au dat de înţeles că mai mult îi încurc, aşa că i am lăsat să se descurce singuri. Acum îi priveam cum stăteau amândoi în genunchi, uzi până la piele de jetul rebel al nepotolitei ape care ţâşnea din pământ.

În ce limbă vorbeau? Ce limbaj îi ajuta să se înţeleagă? În limba comună a bătrânilor care „vor să mai poată” la o vârstă la care putinţa este atât de puţină; în limba comună a bunătăţii şi a întrajutorării, a bunei vecinătăţi şi a omeniei. În limba de excepţie care i a făcut pe milioane de venetici sosiţi din toate colţurile lumii să convieţuiască în pace pe aceste binecuvântate meleaguri ale „lumii noi”.

Anunțuri