Un tată îi poate întoarce spatele copilului său, fraţii şi surorile pot deveni duşmani de moarte, soţii şi soţiile pot ajunge la divorţ, dar dragostea de mamă supravieţuieşte tuturor încercărilor. În faimă sau în dispreţ, în sărăcie sau belşug, în sănătate sau boală, în cinste sau în puşcărie, inima de mamă continuă să stea lipită inseparabil de copilul ei, iubind statornic şi sperând nestrămutat că odorul ei se va îndrepta şi va fi până la urmă bine. Ea nu poate uita zâmbetul pruncului care‑i lumina faţa, râsul zglobiu şi nevinovat şi zburdălnicia aventuroasă a copilăriei.

O mamă poate crede orice, afară de faptul că copilul ei nu mai este bun de nimic. În ochii ei, el are întotdeauna înţelegere pentru ieri, scuze pentru azi şi şanse extraordinare pentru mâine.

Nimeni nu poate scrie în mod obiectiv despre propria lui mamă. Nici eu n‑am să încerc. Este suficient să vă spun că am avut cea mai bună mamă pe care mi‑o putea da Dumnezeu. Când spun aceasta, nu mă gândesc la calităţile mamei mele, ci la înţelepciunea desăvârşită a Aceluia care mi‑a dăruit‑o.

Pentru cei 28 de ani în care ea m‑a îngrijit în România şi pentru restul de ani în care Dumnezeu m‑a ajutat s‑o îngrijesc eu în America, Carolina Brânzei a fost „portul” din care mi‑am început toate călătoriile şi „casa” spre care m‑am întors mereu din toate peregrinările mele, căci „acasă” este locul spre care te trage inima, iar copiii sunt ancorele unei mame.

N‑am fost niciodată bogaţi, dar prin hărnicia şi veselia ei, mămica ne‑a arătat că o casă micuţă poate cuprinde tot atâta fericire cât o casă foarte mare. Cine a zis: „Mâna care stă pe leagănul copilului conduce lumea de mâine” a avut dreptate. N‑aş fi nimic din ceea ce sunt astăzi dacă n‑ar fi fost îngrijirea şi devoţiunea ei nemăsurată.

Amintindu‑mi cum a reuşit mereu minunea înmulţirii „puţinului” pe care‑l avea ca să ne ajungă tuturor celor din casă şi să mai şi prisosească pentru ajutorarea celor de afară, mă pot întreba pe drept cuvânt: „Dacă teoria evoluţiei este adevărată, cum de n‑au mamele decât două mâini?”

Privind în urmă la felul în care ne‑a tratat pe amândoi copiii ei, îi dau dreptate celui care a spus: „Mama este singura fiinţă capabilă să‑şi împartă iubirea între cei zece copii ai ei şi totuşi să i‑o dea fiecăruia întreagă” şi „Dintre toate calmantele din lume, cel mai eficace este… sărutul unei mame.”

Unele mame îşi iubesc copiii în mod egoist, de parcă copiii ar exista pentru propria lor împlinire. Alte mame îşi iubesc copiii ca nişte sclave, de parcă ele însele n‑ar exista decât ca să le fie de folos copiilor. Există însă şi mame care au găsit calea cea bună şi‑şi iubesc copiii cu spirit de sacrificiu, considerând că şi ele şi copiii lor există doar ca să facă voia Domnului. Aceasta a fost cea mai mare realizare a Carolinei Brânzei.

Din când în când, glasul şi umbra mamei mele mă mai urmăresc şi astăzi. În astfel de clipe, ca şi voi, las sufletul meu să vibreze duios şi cumva… tulbure. Iată două poezii care s‑au născut în astfel de ceasuri:

Mamă, nume de‑mprumut
Ce‑l ai de la tata.
Mamă, pântece durut
Când am fost eu gata.

Mamă, cântec legănat
În căderea serii,
Piept mereu îmbelşugat,
Leac sfânt al durerii.

Mamă, mâini de meşteşug,
Farmec pe covată,
Dumnezeu mi‑a dat să sug
Seva ta curată.

Început fără sfârşit
Dar din veşnicie,
Un cadou binevenit
Peste‑a mea pruncie.

Mamă, ochi înlăcrimaţi
Peste vise sparte,
Rugăciuni din ochi curaţi,
Paznic de departe.

Mamă, zâmbet pentru mulţi,
Harnică furnică,
Talpă pentru cei desculţi,
Pentru ger, tunică.

Mamă, umbră de pripas
Mi te‑ai dus departe
Către locul de popas,
Dincolo de moarte.

Azi te strig şi nu m‑asculţi,
Chem şi eşti plecată.
Singur m‑ai lăsat cu mulţi;
Sunt stingher în gloată.

Până‑n ceasul când voi fi
Iarăşi lângă tine,
Mamă,‑n lacrimi voi clădi
Punte de suspine.

La Mirada, 24 septembrie 2003

Alphonse de Lamartine spunea: „Uneori, când lipseşte o anumită persoană, parcă întreaga planetă este pustie.” Când această persoană ţi‑a fost şi mamă, adevărul acestei afirmaţii este şi mai dureros.

La Rochefoucauld a observat că „absenţa stinge pasiunile mici, dar le amplifică pe cele cu adevărat mari, după cum vântul stinge lumânarea, dar aţâţă pălălaia focului.” Nimic mai adevărat când este vorba despre iubirile care ne‑au dat fiinţă şi care ne definesc pentru eternitate. Mamele scriu cu mâinile lor gingaşe în inima copiilor ceea ce vântul aspru al vieţii nu va reuşi niciodată să şteargă.

Lacul lacrimilor

La margini de dor
Toate apele dor
Şi‑n chin răvăşit
Chipul tău dorit
Mi s‑arată în lac,
Toate zările tac.
Chipul luminos
Mi s‑arată‑n jos
Zâmbeşte tăcut
Chipul tău plăcut
Ochii‑ţi luminoşi
Mă privesc frumoşi
Mă las înecat,
Cad spre ei c‑un oftat.
Mă-afund pân’ la fund
Şi te caut prin prund
În lacrimi de dor,
Plânse toate fuior,
Te privesc ca‑ntr‑un lac
Şi nu ştiu ce să fac.

La Mirada, 25 septembrie 2003

Cărarea unei femei este într‑adevăr presărată cu flori; dar de obicei ele nu înfloresc înaintea paşilor ei, ci în urma lor.

Anunțuri