Titlul acestei cărţi, „Amintiri cu sfinţi”, a ridicat câteva sprâncene… Oamenii din lumea evanghelică nu sunt obişnuiţi cu această terminologie. Alergia lor la folosirea numirii de „sfinţi” atunci când se vorbeşte despre oameni ai credinţei este justificată de contextul religios al Europei. Tradiţia bisericilor istorice a născocit o practică periculoasă: rugăciunea la sfinţi. În această practică, creştinii aflaţi încă în viaţă nu pot fi numiţi „sfinţi”. De acest privilegiu se pot bucura numai cei care au murit şi care au fost canonizaţi de reprezentanţii oficiali ai Bisericii. După această procedură, „sfinţii” de dincolo de mormânt devin persoane cu „trecere” la Dumnezeu, un fel de „mijlocitori” ai rugăciunilor celor aflaţi încă în viaţă.

Cred că este cazul să facem câteva precizări şi să arătăm care este realitatea biblică, precum şi poziţia noastră faţă de învăţătura tradiţiei religioase despre „sfinţi”.

Este posibil să comunicăm cu cei morţi?

„Dacă cineva se duce la cei ce cheamă pe morţi şi la ghicitori, ca să curvească după ei, Îmi voi întoarce mâna împotriva omului aceluia şi‑l voi nimici din mijlocul poporului lui.” (Leviticul 20:6)

Această întrebare vine mai ales din partea celor care au pierdut de curând pe cineva foarte drag şi‑i simt foarte acut lipsa. Singurătatea produsă de moartea cuiva este una dintre cele mai grele. Ea poate duce uneori la stări de depresie nervoasă, de melancolie bolnăvicioasă. În astfel de situaţii, cel în suferinţă „simte” parcă prin preajmă prezenţa fiinţei iubite. Folclorul vorbeşte despre strigoi şi năluci care mai circulă încă noaptea prin preajma locurilor unde au trăit.

În România, este cunoscut cazul marelui scriitor, filolog, istoric şi folclorist Bogdan Petriceicu-Haşdeu (1838‑1907), descendent dintr‑un bunic evreu numit „Tadeu”, din Basarabia. Mircea Eliade îl numeşte „un geniu de o înspăimântătoare vastitate”.

Haşdeu a resimţit foarte acut pierderea fiicei sale Iulia. În anul 1888, la numai nouăsprezece ani, această promiţătoare poetă în limba franceză a fost secerată de o boală necruţătoare pe atunci, tuberculoza. După moartea fiicei sale, Haşdeu a căzut într‑o puternică depresie. A devenit pesimist şi închis în sine. În faţa unei coli albe de hârtie, avea el să mărturisească mai târziu, a simţit deodată o zvâcnire ca o bătaie în tâmpla stângă. Ochii i s‑au întunecat şi mintea i‑a devenit confuză. În ciuda acestui fapt, când şi‑a revenit, a descoperit cu uimire că pe hârtie erau aşternute câteva rânduri, în atât de cunoscuta caligrafiere a fiicei sale: „Sunt fericită. Te iubesc. Ne vom revedea. Asta ar trebui să‑ţi fie de ajuns.”

Iulia Haşdeu a fost un copil supradotat, la doi ani şi jumătate putea citi, la patru ani putea scrie. La opt ani neîmpliniţi, Iulia a trecut examenele cumulate ale celor patru clase primare. La unsprezece ani a absolvit, la Colegiul Naţional „Sfântul Sava”, cele patru clase gimnaziale. În paralel a urmat cursurile Conservatorului de muzică din Bucureşti (clasele de pian şi canto), pe care le‑a terminat cu Premiul I. În 1881, lulia a plecat la studii la Paris. După primele examene pe care le-a trecut cu succes, a devenit bursieră a Statului Român. În iulie 1886, şi‑a luat bacalaureatul în litere, la Sorbona (retorică şi filosofie), după care a urmat cursurile „École des Hautes Études” din Paris. În paralel a luat lecţii de pictură cu Diogene‑Ulysse Napoleon Maillard şi de canto cu tenorul Lawers. Pentru teza de doctorat a ales ca subiect „Filosofia populară a Românilor: logica, psihologia, metafizica, etica”.

Bogdan Petriceicu-Haşdeu a fost mândru de inteligenţa fenomenală a fetei sale. Separaţi de distanţă, cei doi au întreţinut o bogată corespondenţă.

Pentru tatăl cuprins de jale, moartea fetei preaiubite marchează începutul unui total colaps psihologic. Viaţa socială şi activitatea ca om de litere încetează. Singura lui preocupare rămâne o încercare pasionată de a intra în contact cu fata lui. Retras în singurătate, Haşdeu porneşte pe poteca unor cercetări stranii: comunicarea cu cei morţi. O mărturie despre aceasta este cripta funerară din cimitirul Belu, din Bucureşti. Iată o descriere făcută de cineva în anul 1939: „Iat‑o! Iulia Haşdeu este printre noi! Pământul i‑a păstrat trupul intact chiar şi după moarte! Nici un vierme n‑a întinat acest crin. Prin sticla vrăjită a criptei, Haşdeu venea să vegheze în fiecare zi trupul copilului îmbălsămat, să stea la masa ei de lucru, printre obiectele care îi aparţinuseră, şi să comunice cu ea într‑o limbă numai de ei doi cunoscută. O putem vedea şi noi, chiar dacă au trecut între timp cincizeci de ani. Stă aşezată în sarcofagul ei alb, sub un acoperiş de cristal. Este îmbrăcată în alb, faţa îi este ca de pergament, de aceeaşi culoare albă ca rochia.” (C. Manolache, ‑ „Viaţa strălucitoare a Iuliei Haşdeu”)

Nefericitul tată dorea însă un loc unde să se poată întâlni cu spiritul fiicei sale, departe de curiozitatea şi compasiunea oamenilor. Pentru aceasta, Haşdeu a construit pe proprietatea de la Câmpina un castel memorial, ale cărui planuri, pretinde el, i‑au fost transmise direct de fata lui prin comunicări spiritiste.

Tânjind după o întâlnire cu Iulia şi dorind să biruiască limitele impuse de moartea ei, Haşdeu s‑a dedicat experimentelor spiritiste. În prologul faimoasei lui lucrări „Sic cogito” (Aşa gândesc eu”), el pretinde că toată cartea a fost scrisă sub dictare transcendentală directă, prin comunicare directă cu spiritul fiicei sale, la şase luni după moartea ei.

Haşdeu credea că fata lui veghează asupra lui şi‑i călăuzeşte toate acţiunile. De altfel, el susţinea că fiica lui a avut puteri paranormale chiar şi înainte de moarte, aşa că s‑a abandonat total autorităţii spiritului ei. Îmbătrânit şi foarte sensibil, şedinţele de spiritism îl oboseau foarte repede, aşa că nu reuşea să scrie decât maximum zece cuvinte ale comunicărilor lui cu Iulia. Pe parcurs, şedinţele lui de spiritism au devenit populare, mai ales printre intelectualii vremii. Chiar şi pictorul Nicolae Grigorescu, care şi‑a trăit ultimii ani în vecinătatea castelului, a participat la aceste ceremonii. În ele, s‑au desfăşurat tot felul de lucruri stranii. Au fost efectuate tot felul de fotografii în încercarea de a imortaliza „apariţiile” de dincolo de moarte. Una dintre reuşitele acestor experimente este socotită şi imaginea bunicului lui Haşdeu, înregistrată pe o placă fotografică „Lumière 6684”.

Castelul din Câmpina a dat naştere la tot felul de legende locale. Sedus de faima fetei lui Haşdeu, un ziarist obscur din Ardeal, Teodor Olimpiu Albini, a avut o idee demnă de presa modernă: să treacă munţii cu un paşaport, să meargă la Câmpina şi să adune folclorul creat în jurul castelului. Iată câteva fragmente din însemnările lui, republicate la jumătate de secol mai târziu în revista „Cosânzeana” din Braşov:

„Noaptea, dincolo de porţile zăvorâte ale castelului, o poţi auzi pe Iulia cântând la pian. Câteodată, îl poţi auzi şi pe bătrânul Haşdeu, strigând: «Bravo!» şi aplaudând (la moartea Iuliei avea numai 50 de ani). Uneori poţi auzi pianul cântând şi în amiaza mare.

Nimeni nu îndrăzneşte să meargă pe lângă castel. Oamenii trec pe cealaltă parte a drumului şi‑şi fac cruce de parcă ar fi speriaţi de dracul. Oamenii care trăiesc în preajmă s‑au plâns la primărie şi au cerut ca să fie dărâmate şi casa şi castelul îndrăcit.

Ne‑am urcat într‑un pom şi am stat ascunşi toată noaptea. N‑am putut vedea nici un strigoi intrând în castel, dar, în zori, domnişoara Iulia a ieşit afară pe terasa din stânga. Era îmbrăcată într‑o rochie albă, avea braţele pline de flori, iar părul era adunat într‑un coc cu o stea mare. A doua zi, măturătorii au găsit nişte flori de‑a lungul zidului castelului. Era în septembrie şi nu mai era normal să existe flori ca acelea. Chiar şi poliţaiul îţi poate spune că este adevărat.

Când veneau domnii la şedinţele spiritiste de acolo, la noi se stingeau în casă toate lămpile. Ieri, mama mea a trebuit să le reaprindă de vreo patru ori. Uneori, noaptea, bătrânul urla ca un lup. Vine la fereastră, cu cămaşa de noapte descheiată, cu ochii roşii ca focul, şi strigă: «Vină, mafilă / Papaliga tatanta!», ţi‑o spun eu, o descântare vrăjitorească…” (probabil: «Vien, ma fille, papaliga t’attende», în traducere din franceză: «Vino, fata mea, papaliga ‑ aşa îl numea Iulia pe tatăl ei ‑ te‑aşteaptă!»)”

Este evident că Haşdeu a căzut în spiritism (o mişcare pseudo-ştiinţifică care pretinde că poate comunica cu spiritele celor morţi).

Cum a fost posibil aşa ceva? Cum a putut un om de cultura lui Haşdeu să cadă într‑o aşa rătăcire? Poate faptul că pe când era încă bine şi sănătos a fost editorul revistei „Aghiuţă” din Bucureşti (1863) este un indiciu pentru adevărata sa motivaţie. Chiar şi cartea „Sic cogito” nu este altceva decât o lucrare de filosofie spiritistă.

Avem voie să comunicăm cu cei morţi?

Biblia este foarte clară şi ne interzice cu desăvârşire aşa ceva:

„… dacă un om sau o femeie cheamă duhul unui mort sau se îndeletniceşte cu ghicirea, să fie pedepsiţi cu moartea; să‑i ucideţi cu pietre: sângele lor să cadă asupra lor.” (Leviticul 20:27)

„Să nu fie la tine nimeni care să‑şi treacă pe fiul sau pe fiica lui prin foc, nimeni care să aibă meşteşugul de ghicitor, de cititor în stele, de vestitor al viitorului, de vrăjitor, de descântător, nimeni care să întrebe pe cei ce cheamă duhurile sau dau cu ghiocul, nimeni care să întrebe pe morţi. Căci oricine face aceste lucruri este o urâciune înaintea Domnului; şi din pricina acestor lucruri va izgoni Domnul, Dumnezeul tău, pe aceste neamuri dinaintea ta.

Tu să te ţii în totul totului tot, numai de Domnul, Dumnezeul tău. Căci neamurile acelea pe care le vei izgoni ascultă de cei ce citesc în stele şi de ghicitori; dar ţie, Domnul, Dumnezeul tău, nu‑ţi îngăduie lucrul acesta.” (Deuteronomul 18:10‑14)

Dumnezeu nu ne interzice ceva ce este imposibil. Nu veţi citi, de exemplu, în Biblie, că Dumnezeu i-a spus cuiva „Îţi interzic să zbori” sau „Îţi interzic să te faci nevăzut!” Atunci când ne interzice ceva printr‑o poruncă expresă, Dumnezeu o face sau pentru că lucrul acela este posibil, dar periculos, sau pentru că lucrul acela poate fi foarte uşor confundat cu o pervertire satanică înrobitoare.

Să ne aducem aminte de râvna împăratului Saul pentru Dumnezeu şi felul în care a curăţat el ţara de astfel de practici:

„Saul îndepărtase din ţară pe cei ce cheamă morţii şi pe cei ce ghiceau.” (1 Samuel 28:3b)

Este evident că ascultarea de Dumnezeu l‑a îndemnat să facă asta. Numai neascultarea vinovată l‑a făcut apoi să se răzgândească şi să meargă la En‑Dor:

„La vederea taberei Filistenilor, Saul a fost cuprins de frică, şi un tremur puternic i‑a apucat inima. Saul a întrebat pe Domnul şi Domnul nu i‑a răspuns nici prin vise, nici prin Urim…, nici prin proroci. Atunci Saul a zis slujitorilor lui: «Căutaţi‑mi o femeie care să cheme morţii, ca să mă duc s‑o întreb.» Slujitorii lui i‑au zis: «Iată că în En‑Dor este o femeie care cheamă morţii.»

Atunci Saul s‑a schimbat, a luat alte haine şi a plecat cu doi oameni. Au ajuns la femeia aceea noaptea. Saul i‑a zis: «Spune‑mi viitorul chemând un mort şi scoală‑mi pe cine‑ţi voi spune.»

Femeia a zis: «Pe cine vrei să‑ţi scol?» Şi el a răspuns: «Scoală‑mi pe Samuel.»

Când a văzut femeia pe Samuel, a scos un ţipăt mare şi i‑a zis lui Saul: «Pentru ce m‑ai înşelat? Tu eşti Saul!»

Împăratul i‑a zis: «Nu te teme de nimic; dar ce vezi?» Femeia i‑a zis lui Saul: «Văd o fiinţă dumnezeiască sculându‑se din pământ.»

El i‑a zis: «Cum e la chip?» Şi ea a răspuns: «Este un bătrân care se scoală şi este învelit cu o mantie.» Saul a înţeles că era Samuel şi s‑a plecat cu faţa la pământ şi s‑a închinat.

Samuel i‑a zis lui Saul: «Pentru ce m‑ai tulburat, chemându‑mă?» Saul a răspuns: «Sunt într‑o mare strâmtoare: Filistenii îmi fac război, şi Dumnezeu S‑a depărtat de la mine; nu mi‑a răspuns nici prin proroci, nici prin vise. Şi te‑am chemat să‑mi arăţi ce să fac.»

Samuel a zis: «Pentru ce mă întrebi pe mine când Domnul S‑a depărtat de tine şi S‑a făcut vrăjmaşul tău? Mâine, tu şi fiii tăi veţi fi împreună cu mine, şi Domnul va da tabăra lui Israel în mâinile filistenilor.»”

„Mi‑am pus viaţa în primejdie”, a spus vrăjitoarea din En‑Dor. Aceasta pentru că legea lui Dumnezeu interzicea chemarea morţilor sub ameninţarea pedepsei capitale. Poporul lui Dumnezeu trebuie să stea de vorbă cu Dumnezeu, nu cu cei morţi!

De fapt, faptul că Saul „a chemat morţii” a fost şi motivul care L‑a determinat pe Dumnezeu să îl omoare. Dacă n‑ar fi făcut acest lucru, poate că ar mai fi rămas în viaţă:

„Saul a murit, pentru că s‑a făcut vinovat de fărădelege faţă de Domnul, al cărui cuvânt nu l‑a păzit, şi pentru că a întrebat şi cerut sfatul celor ce cheamă morţii. N‑a întrebat pe Domnul: de aceea Domnul l‑a omorât, şi împărăţia a dat‑o lui David, fiul lui Isai.” (1 Cronici 10:13‑14)

Profetul Isaia se miră din partea lui Dumnezeu de aplecarea celor din Israel spre consultarea cu spiritele celor morţi:

„Dacă vi se zice însă: «Întrebaţi pe cei ce cheamă morţii şi pe cei ce spun viitorul, care şoptesc şi bolborosesc», răspundeţi: «Nu va întreba oare un popor pe Dumnezeul său? Va întreba el pe cei morţi pentru cei vii? La lege şi la mărturie!» Căci dacă nu vor vorbi aşa, nu vor mai răsări zorile pentru poporul acesta.” (Isaia 8:19)

Aceste realităţi din Vechiul Testament trebuie să ne fie avertismente şi nouă, căci şi astăzi mulţi manifestă o înclinare periculoasă spre supranaturalul magic şi spre practici spiritiste. Nu tot ce este supranatural este dumnezeiesc! Cei ce trec în teritoriul „duşmanului”, chiar dacă sunt animaţi de cele mai sincere porniri, riscă să fie luaţi „prizonieri” şi să fie „înrobiţi” pentru vecie. Unii, care vor să‑şi justifice neascultările, citează întâlnirea dintre Domnul Isus şi ucenicii cu Moise şi Ilie pe muntele schimbării la faţă. Ei spun că Dumnezeu ne poate îngădui să stăm de vorbă cu cei plecaţi „dincolo”. Oare să Se fi răzgândit Dumnezeu în această privinţă?

Nicidecum! Moise şi Ilie au apărut atunci şi acolo ca să stea de vorbă cu Domnul Isus, nu cu ucenicii! Nu există nici un evreu care să practice astăzi rugăciunea la Moise sau la Ilie, sub pretenţia de a primi mijlocirea lor înaintea lui Dumnezeu! Enoh a fost răpit încă de viu la cer ca Ilie, totuşi, niciunui evreu nu i‑a trecut vreodată prin cap să caute să stea de vorbă cu el sau să‑l roage să mijlocească! Dumnezeul evreilor este Dumnezeul „lui Avraam, Isaac şi Iacov”, dar niciun evreu nu se roagă astăzi patriarhilor! Ei ştiu că aşa ceva ar intra sub pedeapsa divină şi ar fi totuna cu idolatria. Necazul este cu unii din poporul lui Dumnezeu de astăzi, cu cei din aşa-zisa biserică creştină istorică în care s‑a furişat pe nebăgare de seamă închinarea la sufletele celor morţi sub titlul de „cinstire a sfinţilor” sau „rugăciune la sfinţi”! Să ne fie îngăduit să spunem că cine o practică se expune la mari pericole spiritiste şi dă dovadă de o flagrantă neascultare faţă de voia lui Dumnezeu. Oare pelerinajele la tot felul de „moaşte” ale unor sfinţi nu sunt la fel de „bolnăvicioase” ca şi atitudinea lui Haşdeu faţă de trupul mort al Iuliei? Şi nu este asta o practică la fel de vinovată ca şi „chemarea morţilor”, osândită atât de categoric de Dumnezeu în cartea Deuteronomul?

„Să nu fie la tine nimeni care să‑şi treacă pe fiul sau pe fiica lui prin foc, nimeni care să aibă meşteşugul de ghicitor, de cititor în stele, de vestitor al viitorului, de vrăjitor, de descântător, nimeni care să întrebe pe cei ce cheamă duhurile sau dau cu ghiocul, nimeni care să întrebe pe morţi. Căci oricine face aceste lucruri este o urâciune înaintea Domnului; şi din pricina acestor lucruri va izgoni Domnul, Dumnezeul tău, pe aceste neamuri dinaintea ta.” (Deuteronomul 18:10‑11)

Oricât ar încerca ei să o justifice, închinarea la sfinţi este o practică vinovată şi chiar caraghioasă. Iată ce a scris Erasmus de Rotterdam, un catolic, despre această realitate:

„Şi ce să spun despre cei care se înşeală mângâietor pe ei înşişi cu iluzorii absolviri de păcate şi care măsoară timpul din purgatoriu cu «clepsidra», drămuindu‑l cu precizia unui tabel matematic în ani, luni, zile şi ore de «necesară ispăşire»? Sunt şi alţii destui care, bazându‑se pe mici, dar magice certificate şi rugăciuni ‑ inventate în timpul liber de către vreun impostor pios, ca distracţie sau ca sursă de umplere a propriului buzunar ‑ cred că pot dobândi bogăţii, onoare, un viitor fericit, sănătate, eternă prosperitate, viaţă lungă şi o năbădăioasă bătrâneţe, încununate toate la sfârşit de rezervarea unui loc «la dreapta lui Christos» în slavă. În ce priveşte această cinste de la urmă, ei ar vrea să o amâne pe cât se poate mai târziu, socotind că bucuriile cerului merită să fie gustate numai atunci când vor fi isprăvit să guste din toate bucuriile acestei lumi, de care se ţin strâns legaţi cu amândouă mâinile!

Negustorul, soldatul şi judecătorul deopotrivă cred că pot curăţa dintr‑o singură mişcare toată murdăria adunată o viaţă întreagă în grajdul augean al propriei vieţi, plătind cu un singur bănuţ din averea lor adunată necinstit. Se măgulesc singuri, crezând că tot felul de minciuni, beţii, certuri, omoruri, înşelătorii, perfidii şi dezmăţuri imorale pot fi achitate financiar şi că odată plătind pentru trecut, se pot întoarce să se bălăcească într‑o nouă porţie de păcate.

Cât de prosteşte este pentru rangurile bisericeşti să‑şi aleagă fiecare câte un sfânt «patron»! Ce caraghios este să vezi cum fiecare asemenea sfânt primeşte câte un anumit sector de activitate şi pretinde să i se facă rugăciuni doar într‑un anume fel: unul este specializat în alinarea durerilor de dinţi, altul în uşurarea naşterilor, un altul în restituirea lucrurilor furate, în salvarea celor naufragiaţi, în protejarea animalelor şi în multe alte «îndeletniciri» sfinte, prea multe să le pot enumera. Există chiar şi sfinţi cu specializări multiple, în special Maica Domnului, pe care omul de rând a ajuns să o cinstească parcă mai mult decât pe Fiul ei, Christos.

Şi pentru ce, la urma urmei, se roagă aceşti oameni prostuţi sfinţilor? Ce le cer? Bineînţeles că cer şi primesc lucruri prosteşti. Priviţi frescele cu «izbăviri» care au început să acopere pereţii bisericilor, căţărându‑se până şi pe bolta tavanelor. Veţi vedea oare oameni mulţumind pentru că au fost ajutaţi să scape de prostie sau pentru că au ajuns cu o iotă mai înţelepţi în viaţă? Niciodată!

Veţi vedea, în schimb, scene înfăţişând izbăviri de care te apucă râsul: unul care a fost scăpat de la înec, altul care a scăpat cu viaţă din bătaia pe care i‑a tras‑o un duşman, un altul care a fugit cu banii în timp ce tovarăşii săi de furt se măcelăreau unul pe celălalt, iar un altul pentru că a fost scăpat de la spânzurătoare de un astfel de «sfânt patron al hoţilor», care l‑a trimis apoi să‑i uşureze de bani pe alţi câţiva consideraţi prea împovăraţi cu avere…

Cât despre teologi şi teologie, cu cât vom spune mai puţin, cu atât va fi mai bine, căci această ceţoasă şi periculoasă tagmă este înţesată de oameni dintr‑o categorie cât se poate de iritabilă şi agresivă, în stare să sară imediat la beregata ta, deplin convinşi că eşti vinovat de cel puţin şase sute de convingeri «eretice», de care trebuie să te pocăieşti. Dacă refuzi, se grăbesc să te declare «rătăcit» ‑ tactica lor fiind să‑i terorizeze cu tunete şi trăsnete pe toţi aceia care nu le sunt pe plac…

Sfântul apostol Pavel, spun ei, a fost renumit pentru credinţă, dar a fost complet greşit când a proclamat această credinţă doar drept «o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd.» S‑ar putea ca Pavel să fi fost un specialist în ceea ce priveşte dragostea, dar el, spun ei, a eşuat în încercarea de a o defini şi a o delimita cu precizie dialectică în 1 Corinteni 13. În concepţia lor, ucenicii din vechime or fi luat ei evlavioşi Cina Domnului, dar niciunul din ei n‑a ştiut ce înseamnă «Terminus a quo» şi «Terminus ad quem»? în transsubstanţiere; şi nici n‑au priceput cum poate fi trupul lui Christos în două locuri concomitent; sau despre diferenţele care există între trupul lui Christos din cer, trupul lui de pe cruce, trupul lui din apă sfinţită; şi nici despre momentul precis când are loc transsubstanţierea, în care parte a rugăciunii rostită pentru aceasta, ca «quantitas Discreta» sau într‑o «stare de flux». Ei sunt siguri că, întrebaţi despre astfel de lucruri, apostolii n‑ar fi ştiut să răspundă cu exactitatea şi subtilitatea la care au ajuns acum discipolii lui Scotus.” (Erasmus de Rotterdam, un mare umanist care a rămas până la moarte în rândurile catolicismului, a criticat „dinăuntru” abuzurile şi „falsurile” din Biserica Romei. Citatele sunt din lucrarea „Elogiul nebuniei” ‑ 1511.)

Rătăcirea rugăciunii „la sfinţii de dincolo” a fost profeţită de către apostolul Pavel în Noul Testament:

„Dar Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor, abătuţi de făţărnicia unor oameni care vorbesc minciuni, însemnaţi cu fierul roşu în însuşi cugetul lor. Fereşte‑te de basmele lumeşti şi băbeşti. Caută să fii evlavios.” (1 Timotei 2:1‑7)

La întrebarea din titlul acestui subcapitol, „Este posibil să comunicăm cu cei morţi?”, trebuie să spunem că Biblia interzice categoric orice încercare de a comunica cu cei morţi şi că nu există niciun singur text care să ne îndreptăţească să credem că sfinţii plecaţi „la Domnul” ar avea o parte activă, conştientă în activităţile Bisericii de pe pământ sau în viaţa celor credincioşi.

Toate „rugăciunile la sfinţi”, „cultul moaştelor” şi „cultul morţilor” sunt practici păgâne, vinovate, furişate pe uşa din dos în creştinism, care‑L întristează pe Dumnezeu şi le dau posibilitatea Diavolului şi duhurilor rele să‑i stăpânească pe oameni.

Anunțuri