Stimate domn,
Mă numesc L.
Să mă prezint, sunt student în anul al III lea la Teologie şi, ca orice începător, sunt în căutare de dovezi istorice. Sunt român, născut în Bucureşti şi crescut de părinţi în religia ortodoxă; cu toate acestea, studiez teologia aici în vest   la un Colegiu protestant, şi de multe ori observ influenţa tradiţiei culturale occidentale asupra mesajului Scripturii.
…..
Doresc să aflu informaţii despre regulile de citire a Sfintei Scripturi, de tipul Psaltirii şi muzicii care însoţea citirea (în engleză se numeşte „Chanting”). Practicarea citirii cu cântec aparţine în mod deosebit Bisericii din Est (Grec ortodoxe), adică păstrează ritmul şi versificarea originalului evreiesc. Bisericile protestante au lăsat o deoparte sau au ignorat o complet. Probabil că alegerea aceasta a fost făcută în vest pentru a rupe orice legătură cu Biserica Catolică (sincer să fiu, nu ştiu amănunte, de aceea caut). În mod deosebit, mă mai interesează punctele doctrinare care au dus la schisma dintre bisericile din vest şi din est.
…..

Stimate domnule L.,

Scrisoarea ta mi a venit pe căi ocolite şi nu ştiu dacă se cade sau nu să i dau un răspuns direct.
Întrebările tale despre practici din Biserica Ortodoxă sunt referitoare la o tradiţie care nu mi este familiară decât din spusele altora. Sunt însă în parte evreu şi vreau să ţi spun că nu te înşeli atunci când spui că „Chanting” ul din liturghia ortodoxă este un ecou târziu al specificului din închinăciunea de la Templu. Eu aş spune chiar că acest fel de citire cântată este o încercare de „imitare” a melodicităţii limbii evreieşti, din dorinţa de a crea o „incantaţie” cu care lumea europeană era obişnuită din practicarea religiilor păgâne autohtone.

La evrei, de unde a fost preluată practica, melodicitatea nu este un adaos artificial, ci o caracteristică intrinsecă a limbajului. Limba evreilor are un număr surprinzător de mic de cuvinte. Ele se „intonau” însă în felurite moduri, pentru a îmbrăca diferite semnificaţii. Nici o limbă „modernă” nu poate aspira la astfel de performanţe. Această caracteristică a limbilor străvechi este un adevărat coşmar pentru traducători, care trebuie să aleagă astăzi una dintre semnificaţiile multiple ale aceluiaşi cuvânt, orientându se doar din contextul în care este plasat cuvântul în frază. Fratele Richard Wurmbrand, un evreu mult mai familiarizat decât mine cu limba lor, mi a spus, de exemplu, că în ebraică cuvântul care se scrie „cadoş” poate fi tradus la fel de bine şi prin „sfânt”, dar şi prin „total corupt, stricat, decăzut” (vezi echivalentul românesc „codoş”). Iată deci că acest „chant” liturgic din biserica răsăriteană nu este o dovadă de păstrare a creştinismului original, ci doar o încercare de a denatura limbajele autohtone din dorinţa de a acomoda slujba din biserică la tradiţiile păgâne locale.

Mănăstirile din nordul Moldovei, atât de dragi mie, sunt şi ele mai mult un rezultat al dorinţei de a răspândi autohton adevărul creştin, decât o păstrare a unui specific creştin primitiv. Într o circumstanţă în care ştirea de carte era pe meleagurile României o „rara avis”, vizualizarea mesajului evanghelic prin fresce murale exterioare a fost o lovitură de geniu. Ea nu şi are însă corespondent în tradiţii sau practici evreieşti, foarte suspicioase şi antagoniste faţă de „reprezentările grafice”, interzise de Legea mozaică. Dimpotrivă, istoria Bisericii a cunoscut chiar secole în care „iconoclaştii” s-au luptat pe viaţă şi moarte cu „anti iconoclaştii”, iar mahomedanismul, o altă imitaţie a iudaismului străvechi, a privit cu oroare tendinţa creştinilor orientali spre „chipurile cioplite şi pictate”, interzise expres de textul Scripturilor străvechi.

Te arăţi afectat într o oarecare măsură de influenţa culturii occidentale asupra mesajului Scripturii. Acesta este un punct la care aş vrea să ţi răspund.

Stott, unul dintre teologii destul de renumiţi pe aici, spune pe drept cuvânt că „orice societate îşi toarnă forma şi tiparele în operele contemporane produse”. Părerea lui este că epistolele ioanine nu pot fi pe deplin înţelese decât de cei care au experimentat sau experimentează acum, prin recreare, contextul atacului „gnosticilor” asupra adevărului creştin.

Să nu uităm că aceasta nu a fost prima dată când civilizaţia „a dat o haină” mesajului spiritual divin. Captivitatea babiloniană a schimbat nu numai numele unora dintre prinşii evrei strămutaţi la curtea marelui imperiu, ci şi o bună parte din fiinţa naţională şi din obiceiurile acestui popor. Limba aramaică a înlocuit ebraica veche etc….

Orice fiinţă umană şi orice colectivitate creştină este o intersecţie între sfera divinului şi sfera temporalului. Cu ceea ce suntem părtaşi divinităţii, suntem mereu fraţi şi identici în credinţă şi manifestare. Cu ceea ce aparţinem temporalului, suntem cetăţeni ai veacului contemporan, cu limitele şi caracteristicile corespunzătoare.

În excelenta sa carte „Jurnalul fericirii”, scriitorul român N. Steinhard ajunge la o concluzie cel puţin logică, dacă nu chiar obligatorie. Consternat de diferenţele de manifestare din viaţa unui neoprotestant provenit din occident şi a unuia de la noi, scriitorul mărturiseşte: „Nu m aş mira dacă, pusă în ţărâna altor plaiuri, sămânţa Evangheliei ar încolţi altfel decât la noi, cu alte culori şi cu altfel de arome.”

La o analiză rece, creştinismul occidental este, aşa cum o spune Halley în „Manualul biblic”, o combinaţie între învăţătura creştină şi mitologia occidentală, în timp ce creştinismul oriental este o combinaţie între aceeaşi învăţătură creştină şi misticismul oriental. Ambele Biserici europene tradiţionale, catolică şi ortodoxă, sunt rezultatul unor „încreştinări” în masă, prin edicte administrative. Rezultatul este un fel de „sincretism”, produs din fuzionarea doctrinelor creştine şi tradiţiile religioase locale, „mitraismul” cu precădere.

Când au pornit „reforma” în centrul Europei, anabaptiştii, lutheranii, calviniştii, fraţii moravieni şi celelalte grupări au vrut să purifice Biserica, curăţând o de influenţa oricăror practici sau dogme care nu aveau suportul şi recomandarea Scripturii. Deviza vremii a fost atunci şi rămâne şi astăzi în mişcările protestante: „Sola Scriptura”.

Totuşi, faptul că niciuna dintre aceste mişcări nu este identică cu cealaltă subliniază şi mai mult faptul că „personalitatea liderilor şi cultura grupului” modelează într o măsură destul de mare „specificul” manifestărilor religioase.

Respectând realitatea, cu care nu este bine să intri în conflict, eu am ajuns la următoarea părere:
Biserica lui Christos este una singură, întotdeauna egală cu ea însăşi, biruitoare şi triumfătoare asupra atacurilor Celui rău, supravieţuind între noi, prin noi sau câteodată în ciuda noastră. Este „Biserica întâilor născuţi”. Ea trece dincolo de formele şi graniţele grupărilor religioase. Harul ei părăseşte sistemele religioase, care, ciclic, se prăbuşesc într un formalism mortal şi paralizant, în care structurile devin mai importante decât viaţa, iar doctrinele mai importante decât oamenii. (Mai mult despre ceea ce cred eu despre Biserică vei putea citi în cartea „Biserica locală”, pe care sper că o vei primi în curând.)

Schisma dintre Bisericile din Est şi din Vest s a făcut din raţiuni imperiale politice. După crearea celor doi poli de autoritate imperială, scindarea Imperiului Roman în bicefalitatea profeţită de Daniel, în mişcarea creştină europeană a devenit „necesară” separarea din raţionamente de Stat. S a convocat formal un Sinod pompos, s a căutat nod în papură şi, data sărbătoririi Paştelui sau dospirea pâinii folosite la împărtăşanie au fost capetele de acuzare care au dus la „afurisirea reciprocă”. „Christos nu este împărţit”, spune Pavel. De aceea toate aceste fragmentări sunt, într o ultimă analiză, produsul „strădaniilor omeneşti”.

Mă bucur că vrei să afli adevărul despre evoluţia credinţei la români. Avem două mii de ani de istorie în era creştină. Unul dintre secretele straşnic ascunse de noi este că românii au fost mai întâi catolici (câteva secole bune), şi numai după aceea ortodocşi!

Este drept ca ne am osificat şi nu putem oferi astăzi lumii decât „farmecul arhaic al unor instituţii şi pronunţări” rămase la nivelul la care istoria creştină a românilor a îngheţat acum câteva secole. Poate că va da Domnul să răsară soarele şi pe strada noastră şi, odată cu dezgheţul, se va produce şi desprimăvărarea de care neamul nostru are atâta nevoie. Suntem o naţie care trăieşte într un muzeu al satului român ortodox. Departe de a fi o pricină de mândrie, această realitate ar trebui să ne facă să ne dăm seama că viaţa a curs cam multişor la vale de când noi ne am făcut veacul în muzeu. Ca şi societatea din jur, pentru a ajunge în contemporaneitate, creştinismul românesc trebuie să treacă printr o perioadă de autoanaliză, purificare şi transformare.

Valoarea reală a creştinismului nu stă în revenirea la nişte forme care au dat cândva rezultate. (Aceasta este o inteligenţă laterală, caracteristică inventarierii vegetative româneşti.) Vigoarea creştinismului şi progresul lui vine dintr o legătură organică şi personală cu Cel înviat! Altfel vom trăi în continuare drama unor „exponate cu orgoliu”.

În formalismul universal, noi am ajuns la un moment dat performanţa formalismului absolut de a avea o „Biserică fără Biblie şi un creştinism fără Christos”. Preotul cântă pe nas „după ureche”, o imitaţie de linie melodică antică, iar „poporul L a închis pe Dumnezeu în Biserică pentru a fi el mai liber în lume” (N. Iorga).
Iartă mă dacă m am lungit mai mult decât dau voie cuviinţa sau curiozitatea şi răbdarea ta. Dumnezeu te iubeşte şi te iubesc şi eu, în dragostea revărsată peste cei chemaţi să alcătuiască un singur Trup: acela al lui Christos.

Nu te opri la informaţii sau studii documentare. Caută să stai de vorbă cu Cel venit să stea de vorbă cu tine. El are „cheile” în mâna Lui străpunsă pe cruce. Bisericile şi au ucis de multe ori, nemiloase, fiii. Christos a venit să Se răstignească pentru ei şi numai El poate să i mântuiască.

Anunțuri