„El te va acoperi cu penele Lui şi te vei ascunde sub aripile Lui. Căci scut şi pavăză este credincioşia Lui! Nu trebuie să te temi nici de groaza din timpul nopţii, nici de săgeata care zboară ziua.” (Psalmul 91:4 5)
Într una dintre nopţile ei de nesomn, fiica mea cea mare, Christina, a venit să mi mărturisească teama ei şi îngrijorarea că Domnul va veni curând şi o va lua din lumea aceasta în alta pe care nu o cunoaşte, stranie şi prea mult deosebită de aceasta. Ea nu se îndoia de viaţa de dincolo, dar nu se vedea pregătită pentru viitor şi se întreba: „Cum va fi acolo? Îmi va plăcea? Mă voi simţi bine? Va fi ca aici? Eu n aş vrea să plec nicăieri de aici. Aş vrea să nu mor niciodată!”

Ca unul care trecuse nu de prea multă vreme „pe aceeaşi stradă” şi care fusese frământat cu aceleaşi probleme, m am rugat Domnului să i pot spune câteva cuvinte care să i aştearnă în sufletul ei frământat liniştea unei încrederi depline în înţelepciunea planurilor divine.

La aceste frământări lăuntrice putem da un răspuns foarte limpede. Ca să ajungem însă la el, o vom lua pe departe.

Vă amintiţi că există un „joc” pentru copiii de doi-trei anişori care i învaţă „principiul potrivirii” în recunoaşterea şi folosirea diferitelor forme ale obiectelor? Jocul este alcătuit dintr o cutie care are „uşiţe” de forme diferite şi din câteva obiecte colorate în formă de cilindru, de piramidă, de cruce şi de cub. Oricât s ar strădui el, copilul nu va putea să introducă în cutie unul dintre obiectele colorate decât pe „portiţa” care are aceeaşi formă cu obiectul respectiv. Jocul îl ajută să facă deosebire între diferite forme şi să le asocieze între ele.

O situaţia asemănătoare ne este dată ca profeţie când ni se spune în Biblie că „piatra lepădată de zidari a ajuns să fie pusă în capul unghiului clădirii”. De fapt, aşa trebuia să se şi întâmple! Piatra nu se putea potrivi în altă parte a construcţiei. De aceea a şi fost lepădată de zidari. Abia când au ajuns la capăt, zidarii şi au dat seama că pentru capul unghiului nu se potrivea nici una dintre celelalte pietre!

Se spune în anatomie că „forma determină funcţia”. Noi am putea adăuga: „forma determină nu numai funcţia, ci şi poziţia pe care trebuie să o ocupe un anumit obiect sau organ”!

Se mai spune în administraţie sau în arta conducerii „omul potrivit la locul potrivit”, asta însemnând că fiecărui om îi este potrivită o anumită poziţie sau lucrare, fiecărui om îi corespunde în mod ideal numai o anumită „realitate”. Cu riscul de a părea pretenţioşi, trebuie să spunem că există un sens în care nici un om nu a ajuns încă „la locul potrivit”. Lumea aceasta căzută în paragina păcatului nu ne poate satisface pe deplin toate năzuinţele şi dorinţele din lăuntrul nostru. Acestea nu se pot împlini aici şi acum, ci şi vor găsi împlinirea abia în lumea viitoare, când omul va fi aşezat în sfârşit „la locul potrivit” de Dumnezeu pentru el.

Lui Adam, Dumnezeu i a făcut „un ajutor potrivit”. Lucrând după acelaşi principiu, fiecăruia dintre noi, Dumnezeu ne va dărui dincolo de viaţa aceasta „un loc potrivit” în faţa căruia vom spune şi noi asemenea lui Adam: „Iată în sfârşit ceva care este desăvârşit de potrivit pentru mine!”

De fapt, nu ştiu de ce gândirea la viitor trebuie neapărat să ne sperie, de parcă ar trebui să ne confruntăm cu nişte realităţi fantastice, total deosebite de cele pe care le experimentăm astăzi! Cel puţin parte din neliniştea şi angoasă noastră se naşte atunci când ne temem că vom pierde ceea ce avem astăzi ca să fim propulsaţi într o lume căreia îi vom fi total străini. Nu cred că acesta este adevărul! Când citesc în Biblie despre ceea ce mă aşteaptă în viitor, eu găsesc cel puţin trei lucruri distincte: pământul cel nou, Noul Ierusalim şi accesul liber la celelalte sfere de existenţă ale făpturilor cereşti.

Cel dintâi dintre acestea trei n are de ce să mă sperie. Dimpotrivă! El va semăna cu o „continuare” a vieţii trăită azi, dar în condiţii de absolută superioritate! Cel puţin pentru o vreme vom fi invitaţi să trăim pe o planetă care va semăna în ceea ce este bun cu planeta pe care trăim astăzi, dar va fi lipsită de tot ceea ce astăzi îi marchează decadenţă.

Ştiaţi că zilnic, de pe pământ dispar un număr de specii de vieţuitoare? Există o listă întreagă cu animale şi plante care sunt numite „pe cale de dispariţie”.

Ştiaţi că zilnic condiţiile noastre de viaţă pe pământ se degradează? Aşa-numita „poluare a planetei” ne forţează să respirăm un aer mai nesănătos decât acela respirat de strămoşii noştri, să bem o apă mai murdară decât au băut ei şi să mâncăm alimente care sunt mai puţin nutritive şi mai mult dăunătoare organismelor noastre? Dacă am putea călători în timp înapoi sau dacă am putea vedea un film despre viaţa pe planeta pământ acum 2000 sau 3000 de ani, am fi cu desăvârşire geloşi pe condiţiile de natură în care au trăit strămoşii noştri şi total nemulţumiţi de condiţiile în care ni s a dat să trăim noi astăzi. Din cauza „căderii” produse de păcatul adamic, planeta pământ trăieşte fenomenul entropiei, decăzând puţin în fiecare zi şi n fiecare generaţie. Planeta se „strică”, avem nevoie de una nouă! Şi chiar asta este ceea ce ne promite Dumnezeu celor ce vom trece dincolo de judecata finală şi vom avea harul să trăim pe un „pământ nou, în care va locui neprihănirea”. Acolo nu va mai exista păcat şi nici „domnia stricăciunii” (entropia), despre care ne a vorbit apostolul Pavel:

„Şi voi n aţi primit un duh de robie, ca să mai aveţi frică; ci aţi primit un duh de înfiere, care ne face să strigăm: Ava!, adică: Tată! Însuşi Duhul adevereşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi, dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu, şi împreună moştenitori cu Christos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi proslăviţi împreună cu El.
Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi.

De asemenea, şi firea (aici în sens de „natură”, „creaţie”) aşteaptă cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Căci firea a fost supusă deşertăciunii, nu de voie, ci din pricina celui ce a supus o, cu nădejdea însă că şi ea va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu. Dar ştim că până în ziua de azi, toată firea suspină şi suferă durerile naşterii. Şi nu numai ea, dar şi noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi, şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru. Căci în nădejdea aceasta am fost mântuiţi. Dar o nădejde care se vede nu mai este nădejde: pentru că ce se vede se mai poate nădăjdui? Pe când, dacă nădăjduim ce nu vedem, aşteptăm cu răbdare.” (Romani 8:17 25)

Cum să fiu neliniştit în faţa unei astfel de perspective viitoare? Vom exista pe un pământ nou, desăvârşit şi înconjurat de un cer nou asemănător, şi totuşi deosebit de cerul pe care l cunoaştem astăzi.
Cea de-a doua destinaţie pe care ne o promite viitorul este „cetatea lui Dumnezeu”, Noul Ierusalim, despre care citim în Apocalipsa 21:1 5.

„Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră, şi marea nu mai era. Şi eu am văzut coborându se din cer de la Dumnezeu cetatea Sfântă, noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie, şi zicea: «Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.» Cel ce şedea pe scaunul de domnie a zis: «Iată, Eu fac toate lucrurile noi.» Şi a adăugat: «Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezut şi adevărate.»”

Ce va fi şi cum va fi acest Nou Ierusalim este greu de imaginat sau explicat. Modesta mea părere îl compară cu un fel de „staţie interplanetară”, o punte de trecere a noastră dinspre Planeta Pământ spre celelalte sisteme de existenţă din lumea lui Dumnezeu. Simplul fapt că în text ni se spune că „El (Dumnezeu) va locui împreună cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor” ne furnizează informaţii despre un nivel de părtăşie şi de identificare infinit superior „părtăşiei” pe care o simţit astăzi cu divinitatea. Se va reveni la condiţia de „umblare cu Dumnezeu” din grădina Edenului şi se va trece dincolo de ea, într o continuă creştere din slavă în slavă.

Dincolo de pământul cel nou şi Noul Ierusalim, Biblia plasează accesul nostru în nivele de existenţă în care ne vom întâlni cu îngerii şi cu celelalte făpturi din sferele cereşti. Despre acele lucruri nu putem spune deocamdată prea multe lucruri. Din punctul acesta de vedere, „ce vom fi nu s a arătat încă, dar ştim că atunci când Se va arăta El vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este.”

Despre lucrurile viitoare din categoria a treia ne este spus doar că sunt dincolo de limitele experienţei şi imaginaţiei noastre actuale:

„E nevoie să mă laud, măcar că nu este de folos. Voi veni totuşi la vedeniile şi descoperirile Domnului. Cunosc un om în Christos, care, acum patrusprezece ani, a fost răpit până în al treilea cer (dacă a fost în trup, nu ştiu; dacă a fost fără trup, nu ştiu: Dumnezeu ştie). Şi ştiu că omul acesta (dacă a fost în trup sau fără trup, nu ştiu: Dumnezeu ştie), a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte care nu se pot spune şi pe care nu i este îngăduit unui om să le rostească.” (2 Corinteni 12:1 4)

„Dar, după cum este scris: «Lucruri pe care ochiul nu le a văzut, urechea nu le a auzit şi la inima omului nu s au suit, aşa sunt lucrurile pe care le a pregătit Dumnezeu pentru cei ce L iubesc.»” (1 Corinteni 2:9)
Iată deci că evoluţia noastră dincolo de viaţa aceasta ne este prezentată ca una progresivă, care pleacă de la ceea ce ştim şi am experimentat în viaţa de acum şi aici, planeta pământ reînnoită, şi urcă mereu mai sus spre limitele nemărginite (observaţi imposibilitatea de limbaj din această expresie) ale lumilor lui Dumnezeu.

Acest şir de raţionamente, oricât de corecte ar fi ele, ne lasă încă să ne luptăm din când în când cu întrebarea: „Oare aşa să fie?”

Ca să ne liniştească pe deplin, pe lângă tot ceea ce ne a scris în promisiunile Sale, Dumnezeu a luat pe doi oameni ca şi noi şi i a dus pentru puţină vreme „dincolo”. Ceea ce au experimentat Ioan şi Pavel este imposibil de redat în cuvinte. Ne a rămas însă reacţia lor faţă de cele văzute acolo, şi asta ar trebui să ne fie destul ca să ne liniştească până şi cele mai încăpăţânate nelinişti. Ioan şi Pavel au fost extaziaţi de ceea ce au văzut şi experimentat „dincolo”. Pavel, cel puţin, a regretat că a trebuit să se întoarcă vremelnic printre oamenii de aici. Să fie „dincolo”, împreună cu Domnul, „ar fi cu mult mai bine”. De fapt, spune el, acolo este „acasă”. În lumea aceasta doar „pribegim” departe de ţintă, în drum către „patria care ne aşteaptă”.

Nu stim deocamdata cum este sa traiesti vesnic, dar stim cu siguranta ca nu ne place sa … murim!

Anunțuri