(În episodul din acest număr al jurnalului, cititorul va avea surpriza lecturii unui adevărat pamflet politic. Şocul lecturii vine din aceea că personajul căruia fostul prim-ministru Octavian Goga îi rezervă cuvinte vitriolante nu este altul decât întâiul Patriarh al României, P.F. Miron Cristea, cel care avea să-l caterisească şi martirizeze pe liderul Mişcării de Trezire a Ortodoxiei, Părintele Iosif TRIFA din Sibiu.)

31 martie 1931. De mai multă vreme mi-a trimis Patriarhul Cristea vorbă să-l văd. M-am hotărât să-l vizitez: iată o figură care va rezista foarte puţin în faţa posterităţii… Primul Patriarh al României, titlu grandilocvent, fără consecinţă, se va pipernici în măsura în care cineva se va apropia în viitor să proiecteze o lumină de cercetare crudă asupra rosturilor Prea Fericirii sale.

N-am fost dintre aceia care au crezut în rolul reformator al bisericii ce se atribuise de către unii, odinioară, lui Miron Cristea. Am văzut în Biserică o instituţie de mare înrâurire în modelarea sufletului unui popor.

În Ardeal, pe vremea ungurilor, ne retrăgeam în tranşee după zidurile lor şi vedeam supremul criteriu de naţionalitate în opera lui Şaguna. Din nenorocire, clerul superior ortodox din Ardeal n a fost la înălţimea situaţiei, în ultimul sfert de veac. Prea laicizaţi, dezbrăcaţi de cele duhovniceşti, aceşti episcopi n au avut nimic din acel fluid miraculos care la catolici, de pildă, întreţine necontenit fiorul mistic al creaţiei.
Printre ei, Miron Cristea apărea mai investit cu oarecare atribuţii reprezentative, dar atâta tot. Îi lipsea mai întâi un crez religios bine determinat. Viaţa lui, prin toate manifestările ei, trăda la tot pasul nu numai absenţa completă a unei însetoşări după Dumnezeu, dar şi o necontestată notă de frivolitate profund dezagreabilă. Îi lipsea apoi o orientare culturală mai serioasă, care să i dea posibilitatea ca, prin atitudini intelectuale, să poată umple golurile morale. Singurele calităţi de duzină erau un fizic de oarecare distincţie şi netăgăduite aptitudini de retor provincial.

L-am susţinut odinioară, când a candidat la Episcopia de Caransebeş. L am îndoctrinat când cu vizita de la Belvedere, la Viena, unde a fost invitat de către răposatul arhiduce Franz Ferdinand, care urzise planurile de federalizare a monarhiei. (Alţii nu împărtăşeau acest program în vremile de atunci, îl socoteau ca o etapă pentru dislocarea conglomeratului.)

În (primul) război, Cristea a fost un bun diapazon cu toţi semenii lui, episcopii din Ardeal. Nici un accent de demnitate sau de sacrificiu, dimpotrivă, submisiune revoltătoare şi degradantă în faţa duşmanului.

Când, în primele zile de după încheierea păcii, a fost luat în braţe de Brătieni, cu gând profan de combinaţii utilitariste, şi parlamentul României l-a ridicat la rangul de mitropolit primat, s-au legat mari nădejdi de acest călugăr chipos, cu profil bizantin, de după care străluceau, neastâmpăraţi şi pofticioşi, ochii ca două
mărgele de sticlă colorată în albastru.

Din prima zi, n am văzut în el pe inovatorul, mărturisesc însă că a coborât mult mai prejos decât modestul muşuroi pe care i-l acordau prevederile mele.

Biserica vechiului regat, care avea la conducerea ei instalată dacă nu tradiţia unei culturalităţi de largi proporţii, măcar acea patriarhală frică a lui Dumnezeu, a vechilor eclesiarhi pravoslavnici, biserica aceasta, dornică de o personalitate covârşitoare, a pierdut continuitatea cu spiritul religios de odinioară, fără a câştiga în schimb beneficiul unei efuziuni de civilizaţie reformatoare.

Sub încăperile modeste din dealul Mitropoliei, noul mitropolit primat n a adus nimic din setea chinuitoare a unui zbucium sufletesc. N-a venit nici ca un sfânt legiuitor care, într o vreme foarte primitoare pentru o mişcare de nouă organizare, ar fi creat un cadru nou pentru un aşezământ sclerozat în interior şi încremenit în forme rituale, dezbrăcate de orice taine. În Legea cultelor, cuvântul lui n a adus nici o formulă salvatoare.
Preocuparea manifestată de la început, cu o jignitoare stăru-inţă, a fost un cras materialism. Acel accent penibil pe care foamea milenară a Ardealului l-a răsădit aproape în toţi fiii lui, împinşi pe arenă în prima perioadă de după Marea Unire. Dacă mai adăugăm la acestea şi un fanatism puţin alegător de care s-a călăuzit în alegerea oamenilor din jurul lui, atunci ne găsim în faţa unui funcţionar de duzină, grăbit pe calea norocului, ca atâţia alţii.

Prăvălirea catastrofală în ochii lumii a început în ziua când destinul neîndurat al ţării l-a ridicat la rangul de Regent. A fost poate una dintre zilele cele mai zbuciumate din viaţa mea, când acest trist eveniment s-a consumat. Mi-aduc aminte de zvârcolirea sufletească în care am fost aruncat atunci. Nu ştiam ce e mai
zdrobitor pentru mine: tragedia sau ridicolul situaţiei? Ce trebuie să fac oare: să râd sau să plâng, în clipa în care acest biet om se va muta în Palatul Regal, să fie acolo unul dintre supremii diriguitori ai ţării şi să împartă cu ceilalţi doi aureola regalităţii? Am simţit din primul moment că, lăsat de capul lui, prăbuşirea va fi inevitabilă, trăgând după sine în neant şi soarta ţării şi prestigiul Bisericii.

M-am hotărât deci să iau asupra mea rolul ingrat de a-l sfătui, dorind ca-n marile probleme de stat să-şi poată fixa o conduită conformă intereselor superioare şi să-l ferească astfel de a fi văzut în lumina lui reală, spulberând o iluzie spre norocul tuturor. Am năzuit de la bun început să mă dezbrac de cel mai elementar
egoism şi am dat acelaşi sfat şi lui I. Lupaş, vechi prieten al lui, care de două decenii îi confecţiona cuvântările şi articolele pe care le debita în faţă publicităţii.

Ciudat lucru însă, acest alintat al norocului improvizat, Miron Cristea, nu numai că a fost lipsit de înţelepciunea unei reale autopreţuiri, dar, sub presiunea saltului vertiginos, „sărmanul popă” a pierdut cu totul busola oricărui echilibru de gândire.

Noua slujbă i a dat aere de grandoare şi o suficienţă ţără-nească. O senzaţie de beatitudine brutală a început să strige din toate atitudinile lui. O conversaţie cu dânsul în astfel de împrejurări echivala pentru mine cu o zguduire de nervi insuportabilă. Toate bunele mele intenţii, întreg bagajul de sfaturi şi sugestii pe care i-l serveam cădeau neputincioase în faţa acestei meschine conformaţii de ţârcovnic boierit care mă bătea pe umăr.

„Noi doi suntem oameni superiori! Ei nu înţeleg că eu nu pot să fiu un călugăr bleg, cu ochii la icoane, ca atâţia alţii, că slujba de regent îmi impune să fiu mondial!” (Săracul, vroia să zică monden.)

Fiecare întâlnire mă convingea tot mai mult că nu e nimic de făcut cu acest Mazarin rural şi că nici măcar aparenţele nu vor putea să fie salvate. Două vorbe dacă schimba cu orice străin, chipul veritabil ieşea la iveală de după sutana de mătase. Nenorocirea era că, la tot pasul, dorinţa lui de bonomie se confunda cu trivialitatea, nelipsind, ici-colo, nici ireproductibilele excese de limbaj. În acelaşi timp, cronica scandaloasă îi punea la socoteală o întreagă serie de aventuri galante care, pe urma atâtor asceţi ce s au perindat la Mitropolia României Ungro Vlahe, cădeau tulburătoare în conştiinţa publicului.

Un simţ de orientare în marile probleme de stat îi lipsea cu desăvârşire. In momentul intrării în regenţă, a încetat să-şi mai exercite funcţiunile de patriarh, fără să ia asupră-şi în acelaşi timp îndrumarea treburilor statului. Biserica a pierdut astfel pe conducătorul ei, iar în schimb statul n-a câştigat nimic. O clară
vedere a situaţiei politice n-a avut niciodată. Nu se călăuzea decât de un oportunism ieftin, care l-a condamnat, din primul moment, la rolul degradant de a fi necontenit exploatat de către Iuliu Maniu: acesta, pe lângă întărirea lui, l-a împins şi la acte nesăbuite împotriva Bisericii ortodoxe, cum a fost chestiunea calendarului şi desfiinţarea Ministerului de Culte…

De câte ori mă duceam să l văd, cu multă amărăciune în suflet, ca să i arăt procesul de decompoziţie a vieţii de stat sub cârmuirea lui Maniu, care sărăcea şi anarhiza ţara, la toate loviturile pe care i le arătam, el ridica braţele în sus şi mi răspundea cu acelaşi refren cinic şi perfid: „Dar să ţi spun eu!” Îmi povestea repede o lovitură şi mai gravă dată intereselor de stat, pentru ca să termine cu aceeaşi clamoare fără consecinţe: „Hoţii şi tâlharii!”

Îl priveam în albul ochilor şi l fulgeram adesea cu scârba mea liniştită: „Bine, dar atunci tu ce rost ai în calitatea ta de regent?” El îmi răspundea senin, aproape râzând: „Dar eu nu reprezint decât 33 de procente!” După această formulă de nepăsare puţin deghizată, Sanctitatea Sa a înghiţit tot. Ce e mai rău, a iscălit tot. Ce e mai rău, de atâtea ori a făgăduit o rezistenţă şi nu s a ţinut niciodată de cuvânt…. Consecvent cu această abdicare de la prerogativele înaltei funcţiuni, regentul Cristea primea drept valoare însemnate beneficii de patriarh.

Întrebându l deunăzi cât a costat palatul pe care l-a zidit din banii încasaţi de pe vremea regenţei, mi-a răspuns neted: 25 milioane de galbeni. Ce vor mai fi fost în acest timp, bănet de procopseală a Sfântului Duh, cum s ar zice, nu mi prea pot da seama. Ştiu însă o exclamaţie piramidală a Înalt Preasfinţiei Sale, care e prea caracteristică în simplitatea ei de epopee pentru a nu o reţine aici drept mărturie pe seama viitorimii.
Nimerisem într-o zi la dânsul, tocmai după ce-l părăsise vechi prieteni din Ardeal, episcopul Ivan al Clujului şi fostul ministru Lupaş. M-a primit cu o răbufneală de demnitate ultragiată:

„Dragă, ăştia tot proşti au rămas. Inchipuieşte-ţi ce mi-au cerut. Unul, că să dau bani pentru catedrala de la Cluj, celălalt să fac o danie Astrei de la Sibiu. Eu le-am răspuns:

„Voi sunteţi doi provinciali care habar n-aveţi pe ce lume trăiţi. Eu nu pot arunca bani pe fereastră, trebuie să trimit depunere la o bancă din Elveţia, să am puşi la o parte. Ce ştiu eu ce se întâmplă mâine?”

L am privit din creştet până jos, la poalele anteriului şi, vă asigur, Prea Nenorocirea Sa n-avea nimic din turmentările mistice ale lui Francisc de Assisi. Când se va scrie odată istoria analitică a acestei perioade şi se vor da la o parte toate minciunile curioase, pentru a se putea descifra cauzele dărăpănării actuale, atunci se va zugrăvi cu severitatea cuvenită în galeria oamenilor de răspundere şi profilul Patriarhului Miron Cristea.

OCTAVIAN GOGA (Fragment din volumul „Octavian Goga Jurnale politice”, îngrijit de Gheorghe I. Bodea, Editura Limes)

Anunțuri