Primul pian este gata sa fie vandut de o profesoara universitara din inima Bucurestiului care se pregateste sa plece definitiv din tara la rudele ei din Canada. Casa este mare, frumos mobilata, iar pianul este integrat armonios in decorul camerei de zi. Cateva carti si niste lucrusoare asezate cu gust pe pian intregesc “ca la expozitie” o imagine cu aroma “clasica.” Totul in jur miroase a liniste si a eleganta.

Cumparatorul este un proaspat parvenit, imbogatit peste noapte si probabil peste gemetele multora. Chipul lui este arhetipul unui “burghez gentilom” din operele lui Moliere. L-am intalnit insa si in alte vremuri, pe care le traverseaza mereu constant si intotdeauna egal cu imaginea lui de impostor cultural, de om purtator de masca, de asudat, rau mirositor, pomadat cu tot felul de parfumuri “scumpe”. L-am cunoscut in timpul lecturilor obligatorii din timpul liceului sub numele de “Dinu Paturica”, om fara suflet, cocotat falos peste edificiul unui morman de suflete ucise. Si l-am revazut multiplicat in noianul de “intelectuali si ingineri proletcultisti” ai comunismului, cu studii falsificate, dobandite la”seral” si la comanda, “pe puncte”.
Omul venit sa cumpere nu se targuieste la pret. Plateste cat i se cere, flamand dupa filigranul acela de noblete care pluteste deasupra pianului. Il vrea asezat in casa lui cea noua, cea goala, cea cladita “la vedere”, sa stea ca un spine in ochii rivalilor sai de aceeasi teapa.

Gazda da sa ia obiectele asezate deasupra pianului. Surprins si suparat, cumparatorul o opreste brusc:
“Nu, doamna, le cumpar pe toate, imi place asa cum stau pe pian. Va dau oricat costa. Eu nu stiu sa cant la pian, dar vreau sa-l asez chiar asa cum este la mine acasa.”

Gazda zambeste intelegator si tolerant, chiar prea tolerant dupa parerea mea. Oricum, ea va pleca foarte curand departe de astfel de oameni, chiar foarte departe …

Ca un scartait care-i sfasie visarea, ca un behait vulgar nelalocul lui intr-o sala de concerte, cumparatorul continua:

“Da, … doamna, … niste clape de rezerva n-aveti …”

Cel de al doilea pian este obosit, vesel si sta in camera de zi a locuintei familiei Teodorescu din Pascani. Povestea pianului dintai mi-a adus-o in minte pe cea de la Pascani, traita de mine ca intr-un miraj prin anii 1979-1980. Intr-unul din albumele mele cu fotografii exista niste pagini grupate sub tema: “Vremuri grele, oameni buni.” Din acelasi capitol evoc si amintirea familiei Teodorescu.

Daca valoarea unei persoane se masoara prin diferenta dintre ea si nivelul mediului care-o inconjoara, familia Teodorescu a fost una din cele mai remarcabile familii pe care le-am intalnit vreodata. Intr-un oras tern si adormit, dansii erau o familie elevata in muzica, tehnica, filosofie si teologie.

Doua lucruri despre Pascani vor fi suficiente ca sa va faceti o imagine a orasului adormit pe care l-am cunoscut eu atunci.
In marea criza de alimente, oamenii incercau sa faca haz de necaz ca sa supravietuiasca. Imi aduc aminte ca eram in cofetaria din culmea dealului, unde ma adapostisem sa astept curmarea deluviului de afara. Peste oras ploua “cu galeata.”

Eram numai eu singur si vanzatoarea.  De afara, a pasit inauntru un “domn” imbracat intr-un trenci lung care-i dadea o infatisare distinsa. Nu stiu de ce venise, dar, ca sa-si faca de treaba, omul s-a uitat pe rafturile care acopereau trei din cei patru pereti ai cofetariei. Pentru a masca lipsa de articole de specialitate, si ca sa justifice cumva prezenta si salariul unei vanzatoare, pe toate rafturile erau randuite frumos, unul langa altul, zeci, sute de borcane cu … mustar. Intreaga cofetarie era pavoazata in culoarea iute a mustarului.

Cu un zambet pe jumatate uluit si pe jumatate strengar, omul in trenci si-a dres putin glasul, iar apoi a rostogolit spre vanzatoare niste cuvinte molcoame, calde, rotunde si colorate ca niste baloane de balci:

“Tovarasa vanzatoare, … aveti cumva … din intamplare, ceva … mustar?”

Am izbucnit toti trei intr-un ras poznas si complice, intr-o veselie pornita cumva subversiv impotriva “organelor comuniste de conducere si de Stat”. Rasul nostru dovedea ca omenia n-a pierit si ca, in ciuda tuturor supravegherilor si a terorii exercitate de Securitate, mai pastram inca in noi bunul simt si sanatatea intelectuala.

Cea de a doua intamplare are de a face cu “rationalizarea” mijloacelor de transport. Din cauza penuriei de benzina, Partidul hotarase ca parcul de taximetre care legau gara din vale cu cartierele de locuinte de pe deal sa fie redus la jumatate. “Injumatatire” insemna pentru Pascani ca … unul din cele … doua taximetre trebuia sa stea zilnic … in garaj.

Vremurile grele au facut insa sa iasa in evidenta si mai vizibil oamenii buni. Inginerul Teodorescu era un om pretuit si iubit de oamenii atelierelor CFR. Dansul, intr-o vreme de persecutie crunta si de marginalizare a “pocaitilor”, se dovedise indispensabil  si ocupa una dintre pozitiile principale din intreprindere.

Acasa la familia Teodorescu, sora Marta organiza serate muzicale si sezatori de discutii distinse. Ca o oaza in desert, casa familiei lor era mereu deschisa pentru cei ce doreau “ceva pentru suflet”. Acolo l-am intalnit si pe prietenul meu de mai tarziu, inginerul Nelu Chitescu, care venea periodic de la Iasi sa predice in adunarea crestinilor dupa evanghelie din Pascani si devenise unul “de-al casei”.

Mai toti copiii sorei Marta, romanca de extractie germana, cantau la pian. Ii ascultam cu placere interpretand piese complicate compuse de pianisti celebri. In saracia Pascaniului, pianul acela asaltat de manutele lor indemanatece stralucea ca un altar de civilizatie la care se aduceau jertfe de piosenie si de exaltare a sensibilitatilor. Carmen, Eduard,Valentin si Iulian, au trecut rand pe rand prin scoala sorei Marta.
“Un, doi, trei, … un, doi, trei, … Yine masura! Fii atent la digitatie! Un, doi, trei, …. un, doi, trei, …”

Imbogatiti si desavarsiti la acea scoala de frumos, copiii au ajuns astazi oameni in toata firea care compun ei insisi muzica si  canta spre dezmierdarea si inaltarea multora. Pe pianul familiei Teodorescu s-a zamislit in multe suflete “taina inchinarii adevarate.”

Era sa uit de … clape. Nu, nici pianul de la Pascani n-avea clape de schimb … Avea insa clape muncite din greu, clape jertfitoare, clape prin care s-a scurs mult talent si multa bucurie.

Anunțuri