Cartea aceasta, “Trandafirul alb”, (tiparita de Vasile Giulea, presedintele unei Organizatii Misionare de caritate din Redondo Beach, California prin colaborare cu traducatorul Narcis Dorobantu si tipografia Alfa si Omega din Bucuresti, tel. 212.06.44) a venit providential la timp. Aveam de gand sa transcriu dupa o inregistrare audio una din marturiile autoarei ei, Bianca Adler, in Biserica Bethel din Anaheim. Voiam tare mult sa includ in aceste “Amintiri cu sfinti” si ceva din viata acestei femei extraordinare.

Pe Bianca am cunoscut-o mai intai din povestirile mamei mele, care, la randul ei, o cunoscuse prin prietenia comuna cu familia Wurmbrand.

Bianca (al carei nume se poate trtraduce si prin “alb”) a fost o prezenta binecuvantata in viata multor oameni. Poetul Costache Ioanid i-a dedicat una din poeziile din volumul “Porumbite albe”. Fratele Richard a amintit-o intr-una din cartile lui sub pseudonimul “Alba.”

Numai modestia ei proverbiala a facut sa nu aflam prea multe despre activitatile ei misionare. Am sa citez aici cateva fragmente din marturia ei:

“M-am nascut in Bucuresti, in 1925, iar de la trei pana la 17 ani am crescut intr-un orfelinat de fete evreice. Mama mea, vaduva, era prea bolnava si prea saraca sa poata avea grija de mine si de fratele meu, mai mare cu patru ani decat mine.

Familiile de evrei bogati din tara finantau orfelinatul. Eram hranite, imbracate si primeam educatie, dar nu exista dragoste sau veselie in viata noastra. Nu imi amintesc sa fi avut vreo jucarie. Era mare saracie in tara, iar intre peretii nostri mai exista si saracia interioara, pe care nu reuseam sa o intelegem.

In acest timp, a venit la orfelinat o fata mai mica. Era tare draguta si o iubeam foarte mult. Ea a inceput sa ne invete cantece care sunau foarte ciudat si inedit pentru noi; dar le-am invatat pe toate pe dinafara si le cantam cu voce tare. Aceste cantece erau despre Isus, despre ingeri cu harfe in maini si despre un loc numit rai, care avea strazi de aur. Nu intelegeam nimic despre aceste lucruri si nici angajatii nu puteau si nici nu voiau sa ne explice sensul lor. Probabil ca prietena noastra le auzise de la niste vecini sau poate ca cineva din familia ei o invatase aceste cantece.  Nici ea nu le intelegea, dar, cantandu-le, ne bucurau, si astfel am luat contact pentru prima data cu numele de Isus. In comparatie cu viata noastra dezolanta, cenusie, institutionalizata, promisiunea unui loc cald, luminat de soare, in care nu exista lacrimi, ne-a captivat gandurile si a ramas in noi.

La varsta de 16 ani, a trebuit sa parasesc orfelinatul si sa incepem sa ne castigam singure existenta. Fusesem educata, iar acum eram libera, dar ce stiam eu despre viata, despre viata intr-o familie normala, despre apartenenta sau despre relatii cu altii?

Aveam o inima goala si un suflet flamand. Unde sa ma duc? Mama mea era inca foarte bolnava  si avea doar o camaruta fara caldura, cu un pat ingust pentru ea. Cu toate acestea, a trebuit sa locuiesc cu ea intr-o saracie lucie, fara sa am vreun adapost. Stiam ca nu voi putea sa stau cu ea mult timp.

In timpul iernii severe, nu puteam parasi “casa” noastra, fiindca nu aveam imbracaminte groasa, nici macar o haina. Comunitatea evreiasca din oras a deschis o cantina, unde se putea servi supa calda. Mama mea se ducea sa ia ceva mancare pentru noi doua, dar, cand se intorcea, trebuia sa o mancam rece. Tot ce aveam era o soba, care dadea suficienta caldura cat sa nu inghetam, literalmente, si sa murim. Nu ne permiteam sa prapadim pretiosul spirt cu metil pentru a reincalzi supa.

Intr-o zi, un tanar evreu a sosit in cartierul nostru si a inceput sa imparta fluturasi si Noul Testament familiilor de evrei. Foarte batjocorit de toti prietenii mei, el a continuat sa vina mereu. Cum poate un om sa fie evreu si crestin in acelasi timp? L-am considerat pe acest om instabil mintal si radeam cu totii de el.
Intr-o duminica, a ajuns la noi acasa mai devreme decat de obicei. Venise special sa ma invite la o anume intalnire din apropiere. Era in ziua de Craciun si multi necrestini au venit cu bucurie. Multi au profitat de ocazia ca si copiii lor sa ia parte la bucuria de a primi cadouri si dulciuri din bradul impodobit.

Mama mea, foarte curioasa sa vada cum sarbatoresc alti evrei Craciunul, a insistat sa vina si ea. La scurt timp dupa venirea mea de la orfelinat, am aflat ca, de fapt, si ea credea in Isus, dar in secret. Intr-o dimineata, m-am trezit devreme si am vazut-o plecandu-se pe genunchi si rugandu-se lui Isus. Am fost uimita, pentru ca fusese fata unor parinti evrei foarte stricti. Cu toate acestea, ea nu a marturisit niciodata acest lucru celor doi frati ai ei, care erau singura ei sursa de ajutor material. Desi o ajutau foarte putin, se temea de reactia lor in timpul acestor ani inspaimantatori din Europa. Am plecat deci sa sarbatorim Craciunul. Pana atunci, mama credea ca ea era singura dintre evrei care credea in Isus.

Liderul acelei case ne-a citit din Biblie, din Isaia 53, despre Domnul Isus, slujitorul care sufera, despre moartea si invierea Lui si, lucru trist, despre modul in care natiunea noastra nu si-a recunoscut propriul Mesia si Mantuitor. El nu a venit ca un print slavit, ca sa ne elibereze poporul de sub apasatorul jug roman, ci ca sa achite plata pacatelor noastre, murind in locul nostru pe cruce, ca sa ne impace cu Dumnezeu.

“Stiati, dragi oaspeti, ne-a spus el, ca de fapt Craciunul este cea mai frumoasa zi sfanta iudaica si ca trebuie sarbatorita de noi toti ca atare?” Apoi ne-a citit din Evanghelia dupa Ioan: “A venit la ai Sai, dar ai Sai nu L-au primit”, explicand ca aceasta a fost cea mai mare tragedie a poporului nostru, aceea de a nu-L recunoaste pe propriul nostru Mesia. Numele pastorului care vorbea era … Richard Wurmbrand.

In acest timp, cand mergeam odata cu mama pe strada, ea m-a oprit si mi-a spus: “Iata-l pe tatal tau”. Arata cu degetul catre un batranel cu baston, de pe cealalta parte a drumului. Am ramas complet uimita, vazand ca tatal fratelui meu, care murise, nu fusese de fapt si tatal meu. Ea mi-a facut cunostinta cu el, dar a fost o intalnire stanjenitoare si stresanta. A fost o rana deschisa a trecutului meu, care n-a facut decat sa mai adauge inca ceva la durerea si confuzia mea.

Am continuat sa particip la intrunirile din casa pastorului Wurmbrand. El ne-a explicat ca profetia din Isaia 9:6, care spune: “Caci un copil ni s-a nascut” si “un Fiu ni s-a dat”, se refera la evrei si ca ar trebui sa ne arate foarte clar ca acest profet evreu nu a vorbit despre nimeni altul decat despre Isus din Nazaret.
(La 19 ani) … m-am hotarat ca aveam cu adevarat nevoie de Isus in inima mea. Fugisem de El de prea mult timp. Dupa ce am fost botezata de pastorul Wurmbrand si am renuntat la viata mea lumeasca si pacatoasa, am inceput sa ajut misiunea pentru evrei, pe care Richard si sotia lui o conduceau de cativa ani.

Desi ramasesem in continuare foarte saraca, eram atat de plina de bucuria Domnului, ca nici nu-mi mai pasa de saracie si nu-i invidiam pe cei care aveau mai mult decat mine. Stiam ca descoperisem “perla de mare pret” in Isus. Prioritatile mele s-au schimbat si m-am simtit dintr-o data foarte bogata.

Nu mai purtam povara tristetii care ma apasase toata viata. Am ajuns sa am pace launtrica, sa am un scop in viata. Incet, incet, mi-am recapatat increderea in mine insumi. Stiam ca sunt pretuita de Dumnezeu si ma simteam mandra ca avusesem cinstea sa fiu primita in familia Lui.

In scurt timp, Richard, Sabina si fiul lor Mihai au devenit pentru mine cea mai iubita familie de pe pamant. Ei imi dadeau dragostea si hrana sufleteasca dupa care tanjisem atatia ani.

Pe atunci, multi copii evrei erau orfani pentru ca parintii lor mureau in lagarele de concentrare. Familia Wurmbrand lua la ei cat mai multi ca sa ii ajute si sa aiba grija de ei. Dragostea lor pentru acesti orfani m-a atins in mod special. Privindu-i pe ei, aveam impresia ca arunc o privire in insasi inima lui Dumnezeu.”

Anunțuri