Iata ce scrie sora Bianca despre ziua arestarii fratelui Richard Wurmbrand:

“Duminica, 29 Februarie 1948, am mers ca de obicei la biserica, dar pastorul nostru nu a sosit. Obiceiul lui era sa mearga la biserica mai devreme decat toata lumea, pentru a se ruga si a se pregati pentru slujire. A fost foarte ciudat. Nimeni nu stia unde este. Parca disparuse complet de pe fata pamantului.

Am aflat ca Richard avusese anterior ocazia sa fuga din tara, pentru ca stia foarte bine la ce se poate astepta de la regimul aflat la putere. Ambasadorul Suediei in Romania s-a oferit cu generozitate sa il ajute, trimitand o masina a ambasadei, care avea imunitate diplomatica, sa il scoata din tara, impreuna cu familia, noaptea. Richard ar fi facut asa, dar a primit o instintare foarte neobisnuita de la Domnul, printr-o doamna crestina, care se pare ca avea darul proorociei. Acest lucru s-a petrecut in timpul unei nopti de veghe si rugaciune.

Astfel de intalniri pe tot parcursul noptii se tineau adesea in casa familiei Wurmbrand. Femeia a rostit urmatorul mesaj: “Tu, pastorule, care vrei sa iti parasesti turma, sa stii un lucru; un adevarat pastor nu isi va abandona niciodata oile, ci va sta cu ele, orice s-ar intampla …”

Nici unul dintre noi, cei prezenti, nu a inteles sensul acelor cuvinte, pentru ca nimeni, in afara de Sabina, nu cunostea planurile lui Richard. Dimineata, dupa ce plecase toata lumea, el s-a gandit ca, din moment ce avem de a face cu un Dumnezeu care cunoaste chiar si cele mai ascunse ganduri si intentii ale noastre, unde s-ar fi putut ascunde de El? Asadar, se hotari sa ramana in tara si sa lase sa se faca voia Lui, oricare ar fi fost aceea.

In cele din urma, ne-am dat toti seama cu totii de ce disparuse Richard. Probabil ca fusese rapit de pe strada de politia secreta comunista, proaspat venita la putere. Altii disparusera deja in mod misterios, iar casa familiei Wurmbrand devenise un refugiu pentru multi, printre care erau cativa copii evrei ramasi orfani si fara casa, datorita unui sistem care cerea putere absoluta asupra oamenilor sai. Aproximativ o jumatate de milion de evrei romani fusesera masacrati in timpul ocupatiei naziste, iar acum alte mii erau “reeducati” sau distrusi de catre “eliberatorii” rusi in lagarele lor de concentrare cele mai inumane.

Au trecut aproape sase luni fara sa existe vesti despre Richard. Sabina cauta la nesfarsit informatii, dar nu putea afla nimic. In acea perioada, misiunea a continuat sa functioneze sub conducerea misionarului norvegian, pastorul Magne Solheim, care era director impreuna cu pastorul Wurmbrand. Viata era grea si periculoasa, iar noi traiam pe muchie de cutit, asumandu-ne zilnic riscuri, incercand sa ne ajutam unii pe altii fizic, emotional si spiritual. Daca nu ne puteam tine credinta vie si nu ne intalneam pentru a ne incuraja reciproc, atunci s-ar fi dus toata speranta.

Intr-o zi, Solheim mi-a spus: “Din pacate, cred ca Richard al nostru este mort acum. Sau, daca este in viata, trebuie ca a fost deportat in Siberia. In toti anii cat am trait in aceasta tara, a fost intotdeauna posibil sa mituiesti un gardian ca sa trimita un mesaj unui prizonier sau sa transmita ceva, dar acesti gardieni sunt prea fricosi sa se implice.”

Imi amintesc ca i-am spus: “Pastor Magne, convingerea mea este ca Richard nu numai ca traieste, ci si ca este inca pe undeva prin Bucuresti, ascuns de ochii nostri, probabil in mainile politiei secrete.” Nici astazi nu stiu ce m-a facut sa fiu atat de sigura de acest lucru. Dar. la scurt timp dupa aceea, prin oras s-a auzit zvonul cum ca rudele persoanelor disparute se puteau prezenta de doua ori pe saptamana la un anumit birou din Calea Rahovei, unde puteau primi informatii.

Am fost rugata de Sabina Wurmbrand, pe care o numeam intre noi Bintia”, sa ma prezint in numele “fratelui meu” Richard. Pana acum, fusese inselata de multi impostori, care pretindeau ca aveau legaturi bune cu “persoane importante din guvern” si ca, pentru un anumit pret, o vor ajuta sa-si gaseasca sotul. Toti fusesera insa oameni necinstiti, pradand vulnerabilitatea sotiilor si mamelor cu inimi frante, iar dezamagirea ei crestea. De data aceasta insa, ea nu a mai avut curajul sa se confrunte cu inca o speranta falsa. Ea nu credea ca acei comunisti intentionau cu adevarat sa ne ajute sa ne gasim rudele, ci ca era doar un mijloc de “ventilatie”, cum l-am numi acum, pentru a preveni o posibila revolta in mijlocul populatiei.

Disparusera mii de barbati pana atunci, printre care erau crestini, prizonieri politici, sionisti evrei, preoti si lideri ai diverselor miscari din tara, fiind toti considerati de catre noul regim “dusmanii poporului.”

Asteptand sa-mi vina randul sa intru inauntru, vorbeam in soapta cu o doamna de langa mine si ma uitam prin curte, in timp ce fata ei era indreptata spre cladire. Avea multe ferestre la fiecare etaj. Deodata, doamna mi-a atras atentia spre o fereastra mica de la nivelul solului, corespunzatoare unei camere de la subsolul cladirii. “Uita-te acolo, la fereastra aceea, dar ai grija sa nu fii observata, Se pare ca acolo este un om si ca arata inspre tine, de parca ar vrea sa iti transmita un mesaj”, sopti ea.

M-am intors usor, ca sa nu fiu observata de cei care ne priveau, si, incetul cu incetul, am inceput sa disting fata unui barbat. Era foarte slab, ca un schelet, nebarbierit, cu ochii incercanati. Tot ceea ce puteam vedea era fata lui. Fiindca aceasta se intampla in August, cea mai calduroasa luna a anului aici, afara, in curtea in care stateam, era foarte cald, in stralucirea soarelui, in timp ce in acea camera din subsol era foarte intuneric. M-am frecat la ochi de doua ori, incercand sa vad mai bine. Da, era el! Richard traia! Iar el, intelegand ca nu puteam sa-i arat ca l-am recunoscut, intr-o fractiune de secunda a ridicat o mana si mi-a zambit. Asta a fost tot. A fost suficient.

Cand mi-a venit randul sa intru, eram, bineinteles, sigura ca ofiterul de serviciu imi va spune acum ceea ce deja stiam. A citit pe lista lui si, spre uimirea mea, a spus: “Wurmbrand, Wurmbrand … nu, nu este pe lista noastra. Inseamna ca nu este la noi si nici nu stim unde poate fi gasit.” In acel moment, mi-am dat seama ca aceasta presupusa cercetare nu era altceva decat o alta pacaleala a guvernului, pentru a insela si a batjocori familiile si mai mult. Mai tarziu, am aflat ca ei dadeau acelasi raspuns tuturor celor care cautau pe cineva.

Numele prizonierilor erau schimbate in momentul arestarii si, desigur, noile nume nu se potriveau niciodata cu cele pe care le cautam noi.

Anunțuri