Ca pastor al unei biserici, ma straduiesc sa fiu “totul” si pentru cati mai multi din cei aflati din jurul meu. Nu ma asteptam insa sa aud aceste vorbe din gura unui copil. Daca stau sa ma gandesc bine, nici nu stiu cum sa le iau, ca un compliment sau ca pe o ofensa. Despre ce este vorba insa? …

Vladut este fiul unei surori din biserica noastra. A crescut printre noi si l-am mangaiat nu o data pe capul lui pornit razboinic sa le rastoarne pe toate.

Intr-una din serile de rugaciune petrecute in casa mamei sale, Vladut s-a apropiat de mine si mi-a spus cu glas duios: “Vreau sa va spun ceva despre predicile dumneavoastra … Stiti, cateodata mama este la servici pana seara tarziu si mie imi este urat sa stau singur acasa. Atunci, pun la casetofon una din predicile dumneavoastra si … adorm linistit, ascultandu-va …”

L-am privit zambind, incercand sa vad daca in dosul vorbelor lui este macar o mica doza de ironie muscatoare. N-am gasit nici una. Atunci, am rasuflat usurat si mi-am adus aminte ca, de multe ori, in timpul serviciului de la biserica, Vladut adormea in timpul predicii si-l gaseam la sfarsit inca culcat pe una din bancile bisericii. Seara aceea a fost singura data cand n-am regretat ca am intr-adevar darul “sa-i adorm” pe unii cu rostogolirea monotona a vorbelor mele.

Anunțuri