Cand Christine a avut piciorul rupt, Sarah avea cu putin peste doi anisori (1990). Geloasa pe atentia acordata sorei ei mai mari, a trebuit sa-i facem un fel de fasa in care sa tina atarnata de gat mana cea dreapta, pe care o pretindea cu tot dinadinsul “rupta.”

La vremea aceea am privit tot episodul cu amuzament, dar nu aveam sa ma amuz de loc cand m-am intalnit cu alti oameni, de data aceasta in toata firea, care erau gata sa preia “imaginea de martir” potrivita foarte bine altora, dar ipocrita cand era afisata de ei insisi. Am ascultat chiar si pe cineva care-l imita in predici teribil de bine pe fratele Richard Wurmbrand. Ce facem insa cu anii grei de temnita si de suferinte? Pe acestia cine-i imita …?

Imitatia formei, fara valoarea continutului este o piesa de teatru ieftina, taxata foarte repede de istetii mahalalei. Imi aduc aminte de o anecdota din limba franceza. Se zice ca a avut loc un dialog intre doi iepuri:

“Ce mai face fratele tau, Perot?” Bine mersi, e “vizon” la Paris!”

La Rochefoucauld spunea ca “ipocrizia este omagiul pe care-l platim virtutii.” Totusi, proverbul german spune “cand predica vulpes, fii cu ochii pe gaste.”

Ipocrizia unora se vede din scuzele pe care le vantura cand este vorba sa nu se apropie de Dumnezeu sau sa mearga la biserica. Iata un Dialog intre doi “pescari de duminica”:
“Auzi Nicule, bat clopotele. Ar fi trebuit sa fim in Biserica.”
Potrivindu-si o alta rama in carlig, Nicu raspunse:
“Eu oricum n-as fi putut merge: nevasta-mea este bolnava.”

Nici cei ce ajung sa mearga la biserica nu sunt ocoliti de boala ipocriziei. Ma indoiesc de crestinismul celui care este intr-o relatie mai buna cu ingerii si cu serafimii, decat cu copiii sai, cu sotia sa si cu vecinii sai!

Anunțuri