In primul volum, am vorbit despre “banuiala” care a plutit asupra fratelui Richard cum ca ar fi un mistic si despre faptul ca unii vedeau in aceasta o anume “vinovatie” a dansului.
Redau aici un dialog care a continuat si pe care n-as vrea sa-l las prada uitarii. Poate ca va folosi cuiva.

Misticii crestini sunt oameni care au gasit “scurtaturile” spre inima si intimitatea lui Dumnezeu.
Poti judeca simtirile si trairile unui mistic?

In luna Februarie a sfarsitului de mileniu, mai precis in 12 Februarie 2000, Marius Cruceru, fiul celui mai bun prieten al tatalui meu din tineretea lor de seminaristi, deci om predestinat intr-un fel sa fie el insusi un prieten al meu, ne-a vizitat la Los Angeles. Ne cunosteam de pe lungimea de unda a Internetului. Schimbaseram mesaje si participaseram impreuna la dezbateri mai mult sau mai putin teologice. Acum eram pentru prima data fata in fata si cautam sa actualizam in realitatea fizica prietenia care se injghebase in realitatea virtuala.

Cineva tocmai lansase o revista in care-l critica de zor pe Richard Wurmbrand, lansator, in parerea criticului, al celui mai periculos curent de ratacire spirituala al secolului. Presupusa “ratacire” facuse deja “victime” pe ambele maluri ale Atlanticului.

Stiam ca mintile inguste sunt cele dintai care critica ideile mari. Cineva ma sfatuise chiar sa ma fac ca nu aud anumite obiectii: “Nu-l baga in seama pe cel ce incearca sa te micsoreze in ochii altora. Saracul, incearca si el sa te aduca la statura lui.” Se spune ca atunci cand Dumnezeu i-a cioplit pe oamenii mari, din aschii i-a facut pe critici.

Era insa vorba acum de Richard Wurmbrand si critica mi se parea si nejustificata si nelalocul ei; un fel de obraznicie a celui care vrea sa iasa din anonimat prin agasarea celor care se bucura de popularitate.
Sufeream cu atat mai mult cu cat cunosteam si pe cel ce critica si pe cel criticat, asa ca mi se confirma zicala: Pentru mintile “inguste” este un act de autoaparare sa critice ideile … “mari.”

Stiu ca a exista inseamna a fi supus criticii; ca a face ceva inseamna a-ti dubla sansele de a fi criticat, iar a lua atitudine inseamna a te expune sa fii inundat de critici. Nici macar Isus Christos, desavarsitul fara pacat, n-a scapat de critica. Cineva spunea chiar ca daca nu esti destul de mare pentru a rezista criticii, nu esti suficient de mare pentru a merita lauda. Mai mult, critica din partea unui om intelept este mai de dorit decat lauda din gura nebunilor. Exista insa in critica adusa lui Richard Wurmbrand o doza de rautate rudimentara care ma intoarce pe dos.

I-am impartasit lui Marius toate acestea repetandu-i cu amaraciune niste aforisme pe care le invatasem mai demult: “Orbul bate mai multi decat vede si prostul vorbeste mai multe decat intelege” si “Un critic este un schiop care-i invata pe altii cum sa alerge” si “Un critic literar este deobicei cineva care are destul talent ca sa-si dea o parere, dar nu suficient pentru a scrie el insusi o carte” si “Un critic este unul care vrea ca tu sa pictezi, sa canti, sa scrii sau sa joci asa cum ar face el,… daca ar putea”.

Mi s-a parut intotdeauna ca un om de nimic care se ridica si-l critica pe cel virtuos se aseamana cu cel care scuipa inspre cer; obraznicia lui nu va intina cerul, ci se va intoarce sa-i intineze obrazul. Dar, ce sa-i faci, unii isi petrec toata viata la ghiseul de reclamatii.

In toamna lui 1999, cu ocazia Conventiei baptiste de la Portland, un astfel de critic de cartier il declarase pe nenea Richard drept “antichrist” si oprise cu de la sine putere distribuirea unor carti scrise de dansul.

Marius m-a ascultat cu atentie, a tacut si apoi mi-a spus cateva vorbe de “intelept” mai batran decat il arata varsta: “Ce nu pot intelege unii este ca fratele Richard este un mistic, nu un om al ratiunii convertite la teologie. Avem si noi unul sau doi mistici in toata existenta noastra evanghelica si, in loc sa cautam sa ne lasam patrunsi de iluminarile lor, ii rastignim pentru ca nu corespund sistemului nostru de doctrine. Cine ii pretinde lui Richard Wurmbrand sa fie corect din punct de vedere doctrinar, n-a inteles inca ce este un mistic si care este instrumentul lui de patrundere in lumea lui Dumnezeu. Un mistic foloseste altfel decat ceilalti cuvintele, el lucreaza cu imagini si cu reactii ale omului launtric in fata stralucirii descoperirilor launtrice. Ceea ce traieste un mistic este foarte greu sa fie pus in cuvinte si transmis pe calea unei lecturi obisnuite.”

Un raspuns sceptic:
Hi Daniel,
Cred ca nimeni cu mintea sanatoasa nu-l poate acuza pe fratele Richard ca ar fi un anticrist. In schimb unii l-ar putea acuza ca e mistic. Se pare ca si tu in apararea ta, ai incercat sa arati ca dansul e printre putinii (cred ca ai folosit numarul de doi) mistici din lumea evanghelica din Romania. Cine ar fi cel de-al doilea, dupa tine…?
Deci din scrisoarea ta (cel care il cunosti mai bine pe fratele Wurmbrand) reiese ca intr-adevar dansul ar fi mistic. Cred ca aceasta calificare, cel putin in lumina fratelui MacArthur, nu e un compliment, ci mai degraba o acuza.

Uite ce scrie John MacArthur in cartea “Reckless Faith” cu privire la acesti mistici. Te rog sa comentezi aceste randuri din moment ce tu esti si un “fan” al lui John MacArthur:
“Mysticism is the idea that spiritual reality is found by looking inward. Mysticsm is perfectly suited for religious existentialism; indeed, it is its inevitable conseauences. The mystic disdains rational understanding and seeks truth instead through the feelings, the imagination, personal visions, inner voices, private illumination, or other purely subjective means. Objective truth becomes practically superfluous… Mysticism is therefore antithetical to discernment. IT IS AN EXTREME FORM OF RECKLESS FAITH. …. it is nearly impossible to reason with any convinced mystic. Such people are generally beyond the reach of reason.” (Eugen C.)

(Traducere: “Misticismul este ideea conform careia realitatea spirituala se gaseste printr-o cautare launtrica. Misticismul este o forma perfecta pentru existentialismul religios, caruia ii este cea mai inevitabila consecinta. Misticismul dispretuieste intelegerea rationala si pleaca in cautarea adevarului prin sentimente, prin imaginatie, prin viziuni personale, prin voci launtrice, prin iluminari personale si prin alte forme subiective de cunoastere. Adevarul obiectiv devine astfel practic neglijabil … Prin aceasta, misticismul este antiteza a ceea ce eu numesc discernamant. El ESTE O FORMQ DE CREDINYQ IMPRUDENTQ.
… este aproape imposibil sa intretii un dialog rational cu un mistic. Astfel de oameni sunt deobicei dincolo de dimensiunile reale ale ratiunii.”)

Comentariul meu:

“My comment is that John MacArthur is wrong here.” (Parerea mea este ca John n-are dreptate). El este un impatimit al studiului “pe text”. Din confortul biroului sau, inconjurat de carti si de comentarii, John, pe care-l respect foarte mult, propune “unidimensional” o singura calauza obiectiva a credinciosului: “TEXTUL Scripturii.” Dupa cat il cunosc insa, John MacArthur nu nega totusi existenta unui factor “subiectiv” in calauzirea personala, numit in Biblie:

– “UNGEREA” – “Cat despre voi, ungerea pe care ati primit-o de la El, ramane in voi, si n-aveti trebuinta sa va invete cineva; ci, dupa cum ungerea Lui va invata despre toate lucrurile si este adevarata, si nu este o minciuna (dubla afirmatie – n.b.), ramaneti in El, dupa cum v-a invatat ea” (1 Ioan 2:27).

sau

– “INCREDINTAREA” (Rom 14:22- 23). “Incredintarea pe care o ai, pastreaz-o pentru tine, inaintea lui Dumnezeu. Ferice de cel ce nu se osandeste singur in ce gaseste bine. Dar cine se indoieste si mananca, este osandit, pentru ca nu mananca din incredintare. Tot ce nu vine din incredintare, e pacat.”

Istoria crestinatatii este plina de mistici, care n-au avut uneori decat o portiune a textului Noului Testament. Viata lor spirituala a fost insa ca un pahar plin de da peste el, tocmai prin aceasta alipire duhovniceasca intre sufletul lor si Dumnezeu, prin Duhul. De fapt, in absenta predicarii si in nestiinta de carte generala, bisericile crestine au fost salvate secole de-a randul tocmai de aceasta “calauzire mistica” personala, atat de reala intre cel credincios si Isus Christos.

Adevarul obiectiv al Scripturii nu contrazice existenta unui adevar subiectiv al trairii intime. Cand unul se armonizeaza cu celalalt, avem de a face cu ceea ce teologia numeste “simfonia” credintei.

Angloamericanii sunt tare cerebrali. Noi, orientalii de la granita Europei avem si alte dimensiuni.
Dumnezeu nu este rational, in sensul ca nu este limitat la stratul ratiunii. El este supra rational. Vezi remarca lui Pavel: “Daca cineva se crede intelept in felul veacului acestuia, sa se faca nebun, ca sa ajunga intelept” (1 Cor. 3:18).

Ca intotdeauna, apreciez spiritul tau foarte bun de observatie. Multumesc pentru remarca ta. Ea a facut posibila aceasta lamurire si i-a atras si pe altii in dialogul nostru fratesc.

Un raspuns aprobator:

Draga Eugen,

Ar trebui sa te uiti intr-un dictionar si sa vezi acolo definitiile cuvantului “mistic”. Observa ca am scris “definitiile”. Cuvantul “mistic” este folosit in foarte multe miscari religioase, atat crestine cat si necrestine. Fiecare insa il intelege in felul sau.

John MacArthur da o definitie foarte inexacta cuvantului “mistic”. Esenta notiunii de “mistic” nu sta in cautarea “realitatii spirituale in launtru”.

Daca vrei sa fii corect cu notiunea de “mistic” trebuie sa spui ca “misticism inseamna unirea directa, nemijlocita cu divinitatea”. Caile de realizare a acestui obiectiv fundamental difera enorm de la o grupare la alta si de aceea exista atatea scoli sau forme de misticism. Dar esenta tuturor este aspiratia spre unire cu divinitatea.

In acest sens eu sunt un foarte puternic si convins mistic, deoarece eu cred in unirea directa si nemijlocita a Domnului Isus, Dumnezeu intrupat, cu mine. Eu cred ca aceasta unire nu este un fel de a vorbi, o metafora placuta (cred ca John MacArthur va spune cam asa ceva), ci este o realitate obiectiva, concreta, reala, asa incat eu sunt doar o mladita care creste din El, sunt un madular din trupul Lui, atat de realmente incat sunt “carne din carnea Lui si os din oasele Lui” (vezi Efeseni 5:28-32). El a murit pentru mine pentru ca eu sa nu mai traiesc singur ci sa traiesc “impreuna cu El” (I Tes.5:9-10).

Oricine crede literalmente in textele biblice care ne vorbesc despre aceasta unire (vezi in special Rom.6, Galateni 2:20 si Coloseni 2-3) este etichetat in mod dispretuitor ca fiind “mistic”. Si asta nu de necrestini, ci de teologi evanghelici dintre cei mai reputati. Daca vrei sa vezi exact ce face un asemenea teolog, citeste “Union With Christ” de Smead, de la Fuller Seminary. El ii numeste mistici pe cei ce cred literalmente in unirea cu Christos si, in partea finala a cartii, unde iti spune propria lui conceptie, vei vedea ca metaforizeaza toate textele biblice in asa fel incat sa nu mai ramana nici o realitate in ele. (Este “un dar” al multor teologi din America sa goleasca de sens in felul acesta multe alte notiuni din Biblie!).

In ultimii patru ani mi-am dedicat tot timpul si toata energia pentru a introduce in Romania invatatura biblica despre realitatea unirii Domnului Isus Christos cu noi si despre bogatia si frumusetea trairii in unire cu El.

Nimic in lumea aceasta nu este mai implinitor decat trairea in unire cu Cristos. Nimic nu este mai frumos si mai glorios decat sa realizezi in fiecare zi ca ai murit fata de lume si ca acum traiesti in Cristos, ca El este realmente viata ta, ca El traieste literalmente in tine, ca viata ta este ascunsa cu Cristos in Dumnezeu.
Ai vrut sa stii care-i al doilea mistic in Romania. Daca intelegi misticismul ca fiind unirea directa si nemijlocita, reala, obiectiva, concreta, cu Dumnezeu prin Isus Christos, atunci poti sa ma treci pe mine pe locul acesta de mare cinste.

Cu dragoste in Cristos Domnul (literalmente), Iosif Ton

Richard Wurmbrand – misticul (II)

Din cauza ca misticismul nu este o miscare unitara este foarte dificil sa fie definit intr-un fel care sa-i multumeasca pe toti cei ce fac parte din aceasta grupare.

Misticismul este un termen care se poate aplica si unei religii pagane din afara curentului de invatatura crestina si in acelasi timp si unei denaturari eretice a crestinismului, care continua insa sa se manifeste in interiorul lumii asa zise crestine. Tot asa, termenul poate fi folosit si atunci cand ne referim la un anumit fel de crestinism care nu este fundamental gresit, dar pune un accent neobisnuit de mare pe anumite forme de pietate si de inchinaciune.

Esenta misticismului este o nebalansata aplecare inspre continutul unei relatii de partasie si de comuniune tainica cu Dumnezeu sau cu Christos care sa mearga dincolo de umblarea obisnuita a celui credincios cu Domnul, asa cum este ea reglementata de continutul Cuvantului lui Dumnezeu si de interpretarea pe care i-o da Duhul Sfant.

Misticismul veritabil, in aspectele generale ale acestei miscari, implica se pare trei stagii de ascensiune in spiritualitate: purificarea, iluminarea si unirea extatica. (Vezi Theologica Germanica, la capitolul despre extaz in miscarea mistica (New York: Pantheon, 1949), pp.9-109)

Multi mistici, crestini si necrestini deasemenea, marturisesc ca au trait astfel de clipe de extaz in care au experimentat o neingradita, directa si coplesitoare prezenta a dumnezeirii. Ei au inclinat dupa aceea sa practice si sa propovaduiasca anumite lucruri care au fost contrare invataturii din Cuvantul lui Dumnezeu, deschizand oamenilor o cale speciala de contact cu divinitatea, fara sa mai tina seama de totala depravare a fiintei umane si de nevoia ei dupa un Mantuitor personal. Experientele de extaz nu sunt rele prin ele insele.

Multi dintre crestinii evanghelici, protestanti si chiar unii dintre catolici au marturisit si ei ca au trait momente de deosebita inaltare sufleteasca in care au experimentat o minunata simtire a prezentei lui Dumnezeu. La data de 10 Octombrie 1821 cand si-a predat viata in mainile lui Christos si cand L-a acceptat drept Mantuitor personal, Charles G. Finne] era un tanar avocat. In seara aceleiasi zile, el a trait cateva ore de partasie deosebita cu Domnul Isus Christos, de parca ar fi stat fata in fata personal cu Mantuitorul. Felul in care parea ca-L priveste Isus l-a facut pe Finne] sa planga cu hohote, asa cum plange un copil. Duhul Sfant s-a pogorat peste el cu o asemenea putere de parca valuri de iubire lichidaîl-ar fi inundat (Richard E. Day, Man of Like Passions (Grand Rapids, Mich.: Zondervan, 1942, p.45) .

Si alti sfinti din Biserica Domnului au avut trairi asemanatoare.

Charles G. Finney nu a devenit insa un mistic; el n-a alunecat inspre o viata de preocupari pioase deosebite si nici nu a pretins ca alti crestini trebuie sa caute sa aiba si ei trairi extatice asemanatoare cu a sa. Dimpotriva! Finney a devenit un om cu o teologie foarte sanatoasa, accentuand severitatea legii lui Dumnezeu, necesitatea pocaintei de pacate si datoria de a-L asculta si de a-L sluji pe Christos Domnul. Misticii propriu-zisi au pus un accent prea mare pe anumite tipuri de pietate si sa aseze trairile emotionale deasupra Scripturilor.†

Noi nu vrem sa negam faptul ca Dumnezeu poate hotari sa dea unora dintre copiii Sai trairi extatice si nici sa bagatelizam importanta unei religii a inimii, dar vrem sa punem in discutie care este pentru crestin autoritatea suprema in probleme de credinta si de practica. Este aceasta autoritate doar simtirea interioara intima primita in timpuri de extaz sau este ea doar invatatura clara si limpede a Cuvantului lui Dumnezeu? Iata ce scria, plin de seriozitate, Simon Menno:

“Fratilor, va spun adevarul si nu mint: nu sunt nici Enoh, nici Ilie; nu am vedenii, nu sunt profet si nici nu va pot spune cuvinte care sa nu fi fost deja spuse in desavarsitul Cuvant al lui Dumnezeu (si oricine ar vrea sa va invete altfel s-ar rataci curand si v-ar insela amarnic). Sunt incredintat ca bunul Dumnezeu ma va pastra in Cuvantul Sau in asa fel incat sa nu pot scrie sau spune decat ceea ce ni s-a spus deja prin Moise, prin profeti, prin evanghelisti si prin celelalte scrieri apostolice; sa le caut si sa le explic sensul, intentia si scopul urmarit de Christos. Judecati si voi care aveti o minte duhovniceasca. Repet, nu mi s-a aratat nimeni si nu m-a inspirat nici un inger, si nici nu doresc sa mi se arate, ca sa nu fiu dus in ratacire. Cuvantul lui Christos, asa cum este el, imi este tot ce am nevoie si tot ceea ce imi este de folos.” (Complete Works, II, p.248.)

Pentru completarea acestui subiect, redau mai jos cateva paragrafe pregatite de mine sa apara intr-o alta carte:

Sediul intelepciunii

“Eu, Intelepciunea, am ca locuinta mintea,
si pot nascoci cele mai chibzuite planuri” (Prov. 8:12).

Marturisesc ca mi-este foarte greu sa ma apropii de continutul acestui capitol. Se spune ca, pentru a fi elocvent si convingator, nu-i suficient sa stapanesti subiectul, trebuie ca si subiectul sa te stapaneasca pe tine. Ei bine, sunt departe de a pricepe tainele implicate in tema acestui capitol.

Unde se afla sediul “intelepciunii” umane ? De unde izvorasc “inspiratiile” si cugetarile adanci? Aceste intrebari ma framanta de ani de zile. Este vorba de tainica alcatuire a personalitatii umane, de “straturile multiple ale fiintei.”

Stiu ca, desi am un trup, eu nu sunt tot una cu trupul meu. Eu sunt un suflet care locuieste vremelnic intr-un trup, nu un trup care are un suflet. Ma uit la trupul meu care trece printr-un proces de imbatranire, dar simt ca inima mea nu imbatraneste.

Stiu ca in trupul meu am o anumita infatisare si ca am la dispozitie cinci simturi pentru orientarea mea in lumea materiala: vazul, auzul, mirosul, gustul si pipaitul sau simtul tactil.
Stiu ca sunt un suflet cu ratiune, sentimente si vointa.

Mai stiu ca, in etajul superior al fiintei mele, in esenta mea interioara, am un cartier general care se numeste “spirit”, si el intreit in manifestare: constienta de sine, intuitie si comuniune sau capacitatea de relatie cu celelalte fiinte spirituale, mai ales cu Dumnezeu.

Stiu toate acestea din studiile mele de teleologie si din unele texte ale Noului Testament. Nu ma asteptam insa sa gasesc Proverbe care sa se adreseze acestor subtilitati ale fiintei umane.
Stiam, de exemplu, ca apostolul Pavel a scris in 1 Tesaloniceni 5:23 despre intreita alcatuire a personalitatii umane: “Dumnezeul pacii sa va sfinteasca El insusi pe deplin; si, duhul vostru, sufletul vostru si trupul vostru, sa fie pazite intregi, fara prihana la venirea Domnului nostru Isus Christos.”

Stiam ca Pavel vorbeste despre constiinta (Rom 2:14-16). Am descoperit insa vorbindu-se despre constiinta in Proverbe:
“Un om al carui cuget este incarcat cu sangele altuia, fuge pana la groapa; nimeni sa nu-l opreasca” (Prov. 28:17).

Stiam ca Noul Testament vorbeste despre “inspiratie” si despre “intuitie” ca despre un izvor nesecat de unde apar noutati spirituale: “ Gospodar care scoate lucruri vechi si noi din visteria inimii lui” (Mat. 13:52). Nu stiam insa ca acelasi lucru este si in Psalmi si in Proverbe:

“Inima imi zice din partea ta; Cauta fata Mea!” si fata Ta, Doamne o caut” (Ps. 27:8). “Cine are o inima inteleapta, isi arata intelepciunea cand vorbeste, si mereu se vad invataturi noi pe buzele lui” (Prov. 16:23).

Am descoperit in Proverbe ceva despre capacitatea de “anticipare” asemanatoare cu premonitia sau presimtirea:

“Celui rau, de ceea ce se teme aceea i se intampla, dar celor neprihaniti li se implineste dorinta” (Prov. 10:24).

Parcurgand cartea Proverbelor gasesc, in armonie cu toate celelalte carti ale Scripturii, ca mi se vorbeste despre “inima.” Inteleg repede ca nu este vorba de organul biologic in sine, ci de “anima” principiul vital care ma “anima”, motorul launtric care-mi pune in miscare toate actiunile. Stiu lucrul acesta de cand am descoperit desenele “animate”, adica “mazgaliturile” care au prins viata si se misca. Ce este insa aceasta “anima” de care-mi vorbesc Proverbele?

Prima indicatie despre sediul intelepciunii este aceasta:
“Suflarea omului este o lumina a Domnului, care patrunde pana in fundul maruntaielor” (Prov. 20:27).
Cand Biblia vorbeste despre “maruntaie” ea se refera la lucruri din adancul fiintei umane, la ceea ce psihologia de astazi numeste “subconstient”:

“Eu, Domnul, cercetez inima si cerc rarunchii, ca sa rasplatesc fiecaruia dupa purtarea lui, dupa rodul faptelor lui” (Ier. 17:10).

“Cerceteaza-ma, Doamne, incearca-ma, trece-mi prin cuptorul de foc rarunchii si inima!” (Ps. 26:2).
Este interesant ca aceasta “anima”, acest principiu vital locuieste dincolo de sediul constientului, mai adanc decat stratul sentimentelor sau al ratiunii noastre. Majoritatea hotararilor noastre sunt luate din impulsul unor porniri launtrice, nu intotdeauna usor de explicat. Probabil ca fratele si, de multe ori, mentorul meu, Richard Wurmbrand a explicat mult mai bine acest lucru in lucrarea sa “Oracolele lui Dumnezeu.” Iata cateva citate din aceasta lucrare:

“Misticul medieval Eckhart a scris: “Daca intrebi cat de mare este sufletul, trebuie sa stii ca cerurile si pamantul nu-i pot intelege marimea, ci numai Dumnezeu, care nu poate fi cuprins de toate cerurile.” Sufletul doar trece prin lumea aceasta materiala, dar pentru ca nu-i apartinem ei, sufletul nu poate gasi aici explicatia sau definitia lui insusi. Este atat de diferit de tot ce este in lumea aceasta, incat uneori se indoieste daca in definitiv exista, in sensul in care lumea aceasta il atribuie cuvantului “este.” Isus spune despre ucenicii sai: “a lor este imparatia cerurilor (Mat. 5:3) – acum, nu in viitor. Sufletul este cel mai scump bibelou al Imparatiei lui Dumnezeu. Isus spune: “Imparatia lui Dumnezeu este inauntrul vostru” (Luca 17:21), dar nu este in intregime explicata, iluminata.”

“Cuvintele gurii unui om sunt ca niste ape adanci; izvorul intelepciunii este ca un suvoi care curge intr-una” (Prov. 18:4).

Filosoful roman Constantin Noica, vorbind despre influenta omului de geniu asupra celor din jur, remarca prezenta unei scantei de genialitate potentiala in fiecare dintre noi. Aceasta samanta de maretie face posibila “iluminarea” noastra cu lumina raspandita de cei “geniali”:

“Daca nu exprima gandul tuturor, geniul trece prin lume ca o torta care nu lumineaza. Dar daca e vorba de gandul tuturor, cum sa nu existe o luminita in fiecare dintre noi? Nu am nevoie de preot si de mijlocitor intre mine si Adevar, spune “protestantul”; puneti-ma de-a dreptul in fata Adevarului, traduceti-l in limba mea, si el se va reflecta in mine.”

Exista in fiecare dintre noi o tainita a sufetului, un duh patrunzator si deschis pentru lumea spirituala. De acolo ne vin “convingerile” launtrice si tot de acolo ne vine si puterea morala de a persevera:

“Caci cel neprihanit de sapte ori cade si se ridica, dar cei rai se prabusesc in nenorocire” (Prov. 24:16).

Iata ce am gasit scris de Nicolae Tonoiu in cartea sa “Religie sau credinta”:

“Adanc, inauntrul fiecarui om, exista un loc sfant, intim, unde locuieste esenta tainica a fiintei lui. Aceasta realitate adanc launtrica este acea parte din om care fiinteaza de la sine, fara vreo legatura cu vreo alta parte a firii complexe a omului. Aceasta este “eu sunt” al omului, un dar al lui “Eu sunt” care l-a creat. Entitatea adanc launtrica despre care vorbim este numita in Scripturi “duhul omului” (1 Cor. 2:11). Dupa cum cunoasterea de Sine a lui Dumnezeu se afla in Duhul Vesnic, tot asa, cunoasterea de sine a omului are loc prin propriul sau duh si cunoasterea lui Dumnezeu de catre om are loc prin impresia nemijlocita a Duhului lui Dumnezeu asupra duhului omului.”

“Insemnatatea tuturor acestor elemente nu poate fi supraestimata cand gandim si studiem si ne rugam. Din punct de vedere al omului, pierderea cea mai tragica suferita prin Cadere a fost parasirea acestui loc launtric sfant de catre Duhul lui Dumnezeu. Dumnezeu planuise sa locuiasca in tihna acolo si sa arda cu un foc moral si spiritual. Prin pacat, omul a pierdut privilegiul acesta minunat si de nedescris, iar acum trebuie sa locuiasca singur acolo.”

“Prin lucrarea tainica a Duhului, in procesul nasterii din nou, ceea ce Petru numeste “firea dumnezeiasca”, intra in adancul inimii credinciosului si isi restabileste resedinta acolo. Un astfel de om, si numai un astfel de om, este un credincios adevarat.” (“Religie sau Credinta”, p. 16).

Sanatatea intregii noastre fiinte izvoraste din launtrul fiintei. Medicii spun ca suntem organisme “psiho-somatice”, subliniind ceea ce Biblia ne spusese de mult si anume ca starea spiritului determina starea de sanatate a trupului:

“O inima vesela insenineaza fata, dar cand inima este trista, duhul este mahnit. Toate zilele celui nenorocit sunt rele, dar cel cu inima multumita are un ospat necurmat” (Prov. 15:13, 15).

“O inima vesela este un bun leac, dar un duh mahnit usuca oasele” (Prov. 17:22).
“O inima linistita este viata trupului, dar pizma este putrezirea oaselor” (Prov. 14:30).

Am intalnit multi astfel de oameni care s-au vindecat datorita unei dispozitii sufletesti pozitive. Uneori, astfel de stari au fost provocate de vesti bune, alteori de implinirea anumitor dorinte si, nu de putine ori, de un anturaj prietenos si optimist:

“O privire prietenoasa inveseleste inima, o veste buna intareste oasele” (Prov. 15:30).
“ … o dorinta implinita este un pom de viata” (Prov. 13:12b).

“Nelinistea din inima omului il doboara, dar o vorba buna il inveseleste” (Prov. 12:25).

Bineinteles ca exista si o reciproca a afirmatiilor de mai sus: oamenii ursuzi si predispusi la manie atrag asupra lor suferinte indelungate:

“Cel ursuz cauta ce-i place lui, se supara pe orice lucru bun” (Prov. 18:1).

“O nadejde amanata imbolnaveste inima” (Prov. 13:12).

Exista o putere launtrica de autoconvingere:

“Rau! Rau!” zice cumparatorul, si, plecand, se fericeste” (Prov. 20:14).

Aceeasi realitate este exprimata si in zicala: “Vulpea spune ca strugurii pe care nu-i poate ajunge sunt … acri.”

“Asteptarea celor neprihaniti nu va fi decat bucurie, dar nadejdea celor rai va pieri” (Prov. 10:28).

“Dorinta celor neprihaniti este numai de bine; dar asteptarea celor rai este numai manie” (Prov. 11:23).

Anunțuri