Ce l-a facut pe omul acesta asa de “special”?

La serviciul de inmormantare din “Sky Rose Chapel”, Whittier, California, eu am avut misiunea sa duc o coroana de flori din partea liceului Richard Wurmbrand din Iasi, Romania.

Fara sa vreau, mi-am amintit de vorbele cu care primise fratele Richard vestea ca numele lui fusese ales pe firma unei institutii de invatamant: “Dar de ce nu mi-au cerut mai intai carnetul meu de note. Daca mi-ar fi vazut notele, poate ca nu m-ar fi ales ca simbol pentru setea lor de invatatura …”

La urma urmei, de ce Richard Wurmbrand? Ce l-a facut pe acest om sa fie un model pentru o generatie intreaga ? Ce calitati i-au inlesnit o influenta atat de covarsitoare asupra tuturor celor ce l-au intalnit?
Am sa aleg trei raspunsuri la aceste intrebari, trei trasaturi specifice care l-au facut un om de exceptie, o personalitate tulburator de puternica, o figura de mit si de fascinatie.

In primul rand, Wurmbrand a avut: “o aureola de fanatism”.
Este vorba de un nimb care i-a insotit pe toti oamenii mari ai istoriei. Richard Wurmbrand a fost un om stapanit de o idee profunda si devoranta.

Problema mediocritatii este izvorata adesea din preocuparea oamenilor de a realiza prea multe lucruri deodata, de a alerga dupa prea multe idealuri, de a se risipi subtire cheltuindu-se in slujirea prea multor stapani. Richard Wurmbrand L-a servit pe Dumnezeu, numai pe Dumnezeu si intotdeauna doar pe Dumnezeu. Asta l-a ajutat sa-si concentreze toate resursele pentru implinirea voiei lui Dumnezeu in viata lui personala.

O asemenea preocupare, un asemenea devotament, o asemenea fixatie a aparut celor din jur o obsesie. Omul acesta a fost un fanatic al lui Dumnezeu. Starea lui de normalitate a fost nebunia pentru Dumnezeu. Daca un asemenea diagnostic exista, si cu siguranta ca Richard Wurmbrand l-a ilustrat incontestabil, atunci majoritatea crestinilor sunt prin comparatie bolnavi de prea multa indiferenta fata de Dumnezeu, de o prea mare preocupare sa nu apara fanatici in ochii oamenilor din jur.

Un crestin adevarat este un nebun pentru Christos. Apostolul Pavel a fost cel dintai care a vorbit despre o “nebunie a crucii”, care este o piatra de poticnire pentru lumea instrainata de Dumnezeu:

“Caci intrucat lumea, cu intelepciunea ei, n-a cunoscut pe Dumnezeu in intelepciunea lui Dumnezeu, Dumnezeu a gasit cu cale sa mantuiasca pe credinciosi prin nebunia propovaduirii crucii. Iudeii, intr-adevar, cer minuni si grecii cauta intelepciune; dar noi propovaduim pe Christos cel crucificat, care pentru Iudei este o pricina de poticnire si pentru Neamuri o nebunie; dar pentru cei chemati, fie Iudei, fie greci, este puterea lui Dumnezeu” (1 Cor. 1:21-24).

Richard a fost gata sa moara si, inca si mai greu, a fost gata sa traiasca pentru Christos. Nici sfaturile celor prudenti, nici dispretul celor intelepti nu l-au putut intoarce spre “ o viata normala”. Omul acesta a fost un “fanatic”, un nebun pentru Christos.

Un astfel de specimen este clasat mereu iremediabil si catalogat intre obsedatii lumii. Ca si Pavel alta data, si lui Richard i-a fost data sa auda spunandu-i-se: “ … , esti nebun! Invatatura ta cea multa te face sa dai in nebunie” (Fapte 26:24).

Cineva spunea ca temperatura din bisericile crestine este asa de rece, ca, daca ar veni printre noi un crestin cu adevarat indragostit de Christos am crede cu toti ca “are febra”! Un astfel de om plin de frisoane pentru Christos a fost Wurmbrand.

Imi amintesc ca m-a prins odata la dansul acasa dupa ce ma auzise predicand.
Mi-a spus: “Branzei, sa te fereasca Dumnezeu sa fii un predicator bun!”

L-am privit perplex, dar dansul a continuat: “Sa nu fii un predicator bun, ci unul excelent!” Dumnezeu merita doar excelenta in slujirea noastra. Sa nu te multumesti niciodata sa-i dai lui Dumnezeu putin. Da-I tot ceea ce poti si da-i tot ceea ce poti intotdeauna!”

In al doilea rand, la Richard Wurmbrand a existat intotdeauna un caracteristic element evreiesc.
Fiind evreu, a fost neobisnuit pentru el sa devina crestin, a fost inca si mai neobisnuit ca un astfel de evreu sa devina predicator si, chiar si mai neobisnuit, sa ajunga un director de misiune crestina cu o raza de activitate care a cuprins toata lumea.

Acest element evreiesc l-a ajutat pe Wurmbrand in cel putin doua feluri.

L-a ajutat sa ramana echidistant fata de toate ramurile crestinismului denominational. Ca evreu, el a fost mereu in stare sa se simta acasa in partasia crestinilor de tot felul, dar a reusit sa si ramana intotdeauna singur, unic si inimitabil, “evreul”, “jidanul”, cel “altfel decat noi”, exceptia, nu regula obisnuita. Pavel Nicolescu ne povestea ca, la Sibiu, s-a tinut odata o mare adunare intr-o biserica ortodoxa si ca la acea adunare era asteptat cu nerabdare sa vorbeasca Wurmbrand. Ca deobicei, sora Sabina s-a strecurat prima printre oameni ca sa fie in fata cand va incepe Richard sa vorbeasca. O doamna simandicoasa si putin ofuscata a intrebat-o:

“Stii draga pentru cine sta lumea asta toata sa astepte? Pe un “jidan”!”

“Da, stiu, a raspuns sora Sabina. Va veni un jidan care va vorbi despre un alt “Jidan”!”

L-a ajutat sa aduca cu sine o mostenire extraordinara. Richard Wurmbrand a adus in crestinism o minte evreiasca si o inima care a simtit evreieste. Acestea i-au daruit o abilitate exceptionala pentru speculatia filosifica si un perfect simt practic in fiecare actiune pe care a intreprins-o.

Probabil ca cea mai corecta caracterizare i-a facut-o Bill] Graham, care l-a numit “Un veritabil apostol Pavel al veacului modern.”

Richard Wurmbrand a avut harul sa faca parte dintr-o ceata aparte numita de Dumnezeu “Ramasita”. Aceasta minoritate de evrei crestini, vii in credinta si in dragostea lor pentru Christos, este o avanpremiera a marei intoarceri a evreilor la Mesia, pe care L-au strapuns. “Ramasita” este dovada vie ca Dumnezeu n-a renuntat la Israel: “Tot asa, si in vremea de fata, este o ramasita datorita unei alegeri, prin har” (Rom. 11:5).

Ramasita aceasta a purtat uneori numele Pavel, alteori Doru Moscovici, alteori Fanstain, alteori Bianca, alteori Smilovici, alteori Sabina, alteori Carolina Branzei, alteori Richard Wurmbrand …

In al treilea rand, Richard Wurmbrand a fost un om cu o inima mare. Ar trebui aici sa spun ceva despre taina numelui pe care l-a purtat. “Richard” a fost unul din cei mai iubiti si mai remarcabili regi ai Angliei. Pentru vitejia si caracterul sau maret, oamenii timpului l-au poreclit “Richard inima de leu” si i-au asezat pe blazonul regal filigranul unui leu.

Fascinati de personalitatea acestui rege legendar, multi parinti au dat copiilor lor numele plin de glorie. La fel au facut si parintii celui despre care vorbim acum si acest Wurmbrand poate purta fara nici o exagerare acelasi renume de legenda: Richard, inima de leu!

A fost o inima mare in pasiunea pentru Dumnezeu, o inima mare in dragostea pentru oameni si o inima mare in capacitatea de a intelege, dincolo de ratiune, realitati subtile la care numai inima omului are acces.

Tony, asistentul lui Wurmbrand in timpul ultimelor decade, povesteste ca erau amandoi pe “via Dolorosa” din Ierusalim. Pe o parte si alta a strazii inguste erau o sumedenie de dughene si magazine din care puteai cumpara tot felul de suvenire. In valul de turisti si trecatori, au intalnit si o femeie in zdrente. Wurmbrand l-a intrebat:

“Tony, ai ceva bani la tine?”
Cu solicitudinea celui care dorea sa fie intotdeauna la indemana, Ton] a raspuns:

“Bineinteles ca am!” si a scos portofelul plin de bancnote. Credea ca Wurmbrand vrea sa cumpere ceva.
“O vezi pe femeia aia? Da-i niste bani.”

Tony s-a uitat incurcat in portofel si i-a raspuns:

“N-am decat bancnote de $20.”

“Atunci, da-i $20.”

Jumatate in gluma, jumatate serios, Ton] a exclamat:

“Richard, fii serios, nu pot sa-i dau $20!”

“Da mie poti sa-mi dai $20”, a spus Richard sagalnic.

“Bineinteles!”

“Atunci, da-mi!”

Prea rapid pentru gandirea lui Ton], Wurmbrand a insfacat bancota si i-a pus-o femeii in mana:

“Ia de la Domnul Isus.”

Femeia a primit cu uimire, a tacut cateva clipe si a vrut apoi sa multumeasca, dar … Wurmbrand trecuse de mult mai departe.

A avut o minte stralucita, dar nu s-a bazat prea mult pe ea. A preferat sa treaca dincolo de limitele ratiunii obisnuite si sa se orienteze in impulsurile subtile ale unei cunoasteri venite de dincolo de lumea constientului, din lumea intuitiei si a intelegerii duhovnicesti.

Imi amintesc ca, in mijlocul unei controverse, m-a surprins cu o fraza din acelea la care te poti gandi apoi intreaga viata: “Eu nu te iubesc pentru ca ai dreptate, ci ai dreptate pentru ca te iubesc.”

Era o variatie a temei: “Dumnezeu nu este Dumnezeu pentru ca are dreptate, ci are dreptate pentru ca e Dumnezeu”, sau si mai adanc: “Dumnezeu nu ne da dreptate pentru ca meritam, ci pentru ca ne iubeste!”
Fraze la care mintea sta deoparte neputincioasa. Adevaruri la care insa inima tresalta si nu mai poate de bucurie!

Anunțuri