Prima intalnire cu hepatita am avut-o la varsta de 11 ani. Aceasta boala infectioasa mi-a curmat atunci nemilos cursa mea de extrema dreapta spre cariera fotbalistica pentru care ma credeam foarte dotat. Pana pe la 18 ani, toate incercarile mele de a ma reinscrie pe traiectoria spectaculoasa a lumii balonului rotund s-au soldat cu tot atatea infrangeri. Sfarseam de fiecare data intr-un salon de spital in care doctori priceputi la diagnostice ma catalogau cand hepatic latent, cand hepatic evolutiv, cand hepatic cronic …

Pe sora Mariuca am cunoscut-o mai de aproape prin anul 1970, atunci cand, la rugamintea parintilor mei, mi-a facilitat internarea in Clinica de medicina interna Colentina, unde dansa lucra ca asistenta a directorului clinicii, dr. Bruc\ner, pe atunci si ministru al sanatatii.

Sora Mariuca era ca argintul viu, mereu in miscare, alergand in sus si in jos pe scarile clinicii. Foarte pretuita de personalul medical, se dovedise indispensabila directorului clinicii. O iubeau toti si mai toata ziua era cautata la telefon de oameni care-i solicitau ajutorul. Medicii primari, asistentele si surorile medicale, studentii aflati acolo in practica, dar mai ales bolnavii, oamenii aceia suferinzi si speriati de boala, o chemau neincetat si-i solicitau atentia.

Pasiunea de a fi de folos celor din jur a mostenit-o de la tatal ei, fratele Moceanu, membru in biserica baptista din cartierul Ferentari, un veritabil misionar al capitalei. In ciuda handicapului fizic, fratele Copcinenco a masurat in lung si in lat Bucurestiul, bocanind cu piciorul lui de lemn in nenumarate case din mai toate cartierele si strazile urbei. Asa mi-a ramas dansul in amintire, cu un picior de lemn pe care-l infasura cu un fel de fasa de piele. Pe nas purta niste ochelari rotunzi cu rame de metal. Eram prea mic ca sa-l cunosc mai bine. L-am reintalnit insa din belsug in viata si inima fetei lui, Mariuca Buhai, binefacatoarea atator amar de oameni aflati in suferinta.

M-a iubit fara sa merit si m-a recomandat spre ingrijire unora din cei mai straluciti oameni ai medicinii pe care-i avea atunci Romania. Stiam ca i-a vorbit ministrului despre mine si ca l-a rugat sa se intereseze de cazul meu. Asa am ajuns sa pot arunca o privire in inima doctorului Bruc\ner, om de stinta intr-o vreme in care promovarile se faceau mai ales pe criteriul meritelor politice.

Intr-o dupa amiaza, in timpul contravizitei, ministrul s-a apropiat de patul meu, a aruncat o privire pe un ziar deschis pe noptiera a citit mai intai in gand cateva randuri, apoi a recitit cu voce tare o stire de la “externe”:

“O caracatita uriasa a fost prinsa in apele oceanului in timp ce incerca sa “atace” un submarin sovietic …”
Privindu-ma cu subinteles, ministrul a comentat apoi ironic, parca rostind o parola menita sa identifice oameni apartinand aceleiasi grupari subterane: “Asa-i trebuie! Cum de s-a apucat ea sa “atace” tocmai un submarin sovietic …”

“Ce scoala faci dumneata?” mi-a zis el dintr-o data serios.

Nestiind ce este “mai bine” sa-i spun, am ingaimat: “Teologia …”

“Teologia, teologia … stiu si eu ca teologia faci. Te intreb insa: “Ce fel de teologie ?”

Prins cu usa am raspuns: “Teologie neoprotestanta …”

“Las-o! Daca vrei sa traiesti mult, las-o … Va stiu eu pe voi, neoprotestantii. Lucrati din convingere si cu sacrificiu, nu ca preotii ortodocsi. Am avut eu doi prieteni si unul s-a facut colonel, iar altul preot. Iarna, colonelul injura de mama focului pe campul de instructie si zicea: “Ba, tampit am fost eu sa intru in armata si sa stau acum cu voi in viscol si in frig. Imi ingheata nasul si urechile si-mi vars plamanii strigand la voi, in timp ce prietenul meu s-a facut popa! Auzi, ma ? Popa! Ii aduc oamenii rata pe varza acasa si damigeana cu vin la biserica. Acum, el sta la caldurica, iar eu imi blestem zilele amarate cu voi aici …”

“Asa spunea colonelul. Daca te-ai fi facut preot ortodox, te-as fi lasat in pace, dar cu ficatul dumneatale nu vad cum vei putea face fata ca pastor neoprotestant, ca voi le puneti pe toate la inima!”

Sub privirea lui cercetatoare am indraznit totusi sa spun: “Nu pot, domnule ministru. Cred ca este o problema de chemare personala, de destin …”

A zambit satisfacut si m-a mangaiat parinteste pe cap: “Bine, daca este o problema de chemare personala, fa-te ce vrei tu … numai nu uita, sa nu ataci niciodata submarinele sovietice!”

La externarea din spital, pe fisa mea era trecut un diagnostic sever. Speriat, am cerut o lamurire sorei Mariuca Buhai. “Nu-i chiar asa cum scrie acolo”, mi-a spus dansa. “Domnul profesor Bruc\ner a vrut sa trecem diagnosticul acela. A spus dansul ca este mai bine asa.”

De dreptatea ministrului mi-am dat seama cand, peste doar cateva saptamani, doi din colegii mei de aceiasi varsta din primul an, Filip Dinca si Constantin Chisalita, au fost “chemati la oaste” cu ordin de incorporare. Pe mine nu m-au luat, desi am fost chemat sa repet niste analize la spitalul militar. A contat mult acel “diagnostic” al ministrului-profesor de la Clinica din Colentina …

Privita retrospectiv, este greu de spus unde pot incadra hepatita mea buclucasa. A fost un ghinion sau o binecuvantare ? Intrebarea ma duce cu gandul la un text biblic si la o intamplare din China. Biblia spune:

“Pe de alta parte stim ca toate lucrurile lucreaza impreuna spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, si anume, spre binele celor ce sunt chemati dupa planul Sau” (Romani 8:28).

Pentru cei ce sunt ai lui Dumnezeu nu exista nici “ghinion” si nici “noroc”! Un batran chinez avea un singur fiu si, pe langa casa, un singur cal. Intr-o zi, calul a luat-o razna si s-a pierdut. Cand au auzit, vecinii au venit la el sa-l mangaie si i-au spus: “Ce ghinion?”

“De unde stiti voi ca este ghinion?” i-a intrebat batranul.
Peste putina vreme, calul s-a intors si a adus cu el o mica herghelie de cai salbatici. Vecinii au venit iarasi la el si i-au spus: “Ai avut dreptate, n-a fost ghinion! Ce noroc a dat peste tine!”

“De unde stiti voi ca este noroc?” i-a intrebat iarasi batranul.

Vazandu-se cu atatia cai salbatici, baiatul batranului s-a apucat sa-i imblanzeasca. A fost aruncat jos de unul mai naravas si si-a rupt piciorul. Vecinii au venit iarasi si au spus: “Ce ghinion!”

“De unde stiti voi ca este ghinion?” i-a intrebat batranul.
Nu peste mult timp, a izbucnit razboiul. Toti tinerii din jur au fost luati la oaste. A scapat numai baiatul batranului, pentru ca avusese piciorul rupt si inca nu se insanatosise …

Adevarul este ca noi cunoastem “in parte”, si intelegem tot “in parte.” Asta ne face asa de neputinciosi atunci cand incercam sa ne dam cu parerea. Orice “cartire” impotriva sortii pe care ne-a trasat-o providenta divina este, in esenta, un semn de neintelepciune. Dati-mi voie, in incheierea acestei scurte amintiri despre sora Mariuca, sa transcriu o meditatie care m-a mangaiat mult in clipele in care “suferinta” imi dadea ghes s-o apuc pe calea contestarii lui Dumnezeu:

“Voia lui Dumnezeu este ceea ce am face si noi singuri, daca am cunoaste toate detaliile … Nu vi s-a intamplat niciodata sa vedeti a doua zi ca ceea ce ati facut ieri nu a fost chiar asa de bine? Nu vi s-a intamplat sa aflati ceva care sa va dea peste cap toate aprecierile din ziua de ieri ? N-ati spus niciodata: “Daca as fi stiut asta ieri, altfel as fi procedat” ?

Daca da, atunci pricepeti ca atunci cand, in Ziua Judecatii, Dumnezeu ne va da toate “detaliile” realitatii pe care acum doar El le cunoaste, toti ii vom da dreptate si “orice genunchi se va pleca inaintea Lui” si orice gura va amuti inaintea verdictelor Sale. Intr-adevar, voia lui Dumnezeu este ceea ce am face si noi, daca am cunoaste toate detaliile. Oare nu s-ar cuveni sa o facem si acum, cand nu cunoastem “toate detaliile” ?

Anunțuri