Si pentru ca a venit vorba despre Seminar si despre seminaristi, vreau sa va spun ca aceasta “Scoala a profetilor” din inima Bucurestiului n-a fost lipsita de momente ilare in care realitatea a fost nu de putine ori rivala cu fantezia cea mai indrazneata. Uneori, umorul unor intamplari a fost burlesc, alteori a luat nuanta umorului negru sau chiar absurd. Iata un exemplu. Era prin anul doi de studii. Fusesem repartizat in practica intr-o echipa de trei, alaturi de Nelu Rusu si de Mate Nicolae. Aceste echipe erau rotate intre bisericile din Bucuresti, unde pastorii ne puneau sa facem unele din lucrarile de slujire.

Intr-o zi mohorata de inceput de iarna, am fost trimisi de unul din pastorii din Bucuresti sa oficiem inmormantarea unei batrane singuratice care trecuse la cele vesnice.

Sfatuti de cei cu mai multa “experienta”, noi ne cumparasem niste costume de culoare inchisa, niste palarii negre si luaseram sub brat Biblia cu cel mai mare format. Stanjeniti cumva de noutatea situatiei, eram totusi convinsi ca toata lumea din cimitir isi va da repede seama cine suntem si ce am venit sa facem. Nu mica ne-a fost deci mirarea cand, apropiindu-ne de groparii care asteptau langa sicriu, i-am auzit spunandu-ne:

“Haideti repede s-o ingropam pana nu vine popa ala al lor …”

Halal impresie! A trebuit sa ne dregem glasul si sa-i facem sa inteleaga ca “popa ala al lor” eram tocmai “noi” …

Adevarul este ca groparii avusesera dreptate. Am asteptat zadarnic sa mai vina cineva dintre ai bisericii sau ai familiei. Vremea geroasa si atmosfera mohorata ii determinasera pe toti sa stea pe langa casele lor. Mate s-a rugat, eu am “condus o cantare comuna”, iar Nelu Rusu a rostit cateva cuvinte potrivite, dupa care … trupul celei moarte a fost coborat in groapa.

Slujba fusese scurta, dar plecam cu sentimentul ca debutaseram intr-o lucrare pe care avem s-o facem de multe ori in bisericile noastre. De-abia apucase pamantul sa se astearna peste lemnul cosciugului si de-abia ce apucaseram sa ne punem ceva pe cap peste urechile care incepusera sa inghete ca … dinspre capela de la poarta cimitirului au inceput sa navaleasca peste noi un tumult de tipate ascutite, de cuvinte neintelese si de oameni care agitau maniosi mainile spre cer. In fruntea lor, un popa ortodox cu o falca in cer si una in pamant, cu parul valvoi si cu pumnul ridicat amenintator venea fugind catre noi. Ochii lui bulbucati nu prevestea nimic bun. Fara sa cerem prea multe lamuriri, am luat-o printre morminte, straduindu-ne sa fugim cat mai civilizat si mai demn. Noi fugeam de el, el venea gafaind in fruntea puhoiului de lume.

“Blestemati de sectanti nenorociti! Sa dea Dumnezeu sa nu apucati ziua de maine, nenorocitilor.”
Din suvoiul de blesteme si amenintator am reusit totusi sa deslusim motivul delirului colectiv al celor porniti sa ne ingroape inainte de vreme. Furaseram moarta popii! Nefamiliarizati cu chipul sorei din biserica baptista, luaseram de la capela si coboraseram in groapa o femeie din turma preotului … O pangariseram cu slujba noastra protestanta. Nenorocirea era si mai mult amplificata de faptul ca o ingropaseram … “nedezlegata”! Ritualul slujbei ortodoxe cerea ca o sfoara legata dinainte sa fie deznodata de preot inainte de coborarea in mormant, ca semn al “dezlegarii de pacate oferita de Biserica.”

Impasul era mare! Ce sa facem? Sa ne oprim din alergare si sa ne cerem scuze ? Sa cautam sa ne intelegem ca oamenii civilizati ? Sa ne oferim sa dezgropam noi moarta si sa repetam slujirea pentru moarta  “baptista?  Toate acestea ne treceau cu mare viteza prin cap in timp ce, involuntar, jucam “prinselea” cu popa din fruntea gloatei ortodoxe. Pana la urma, am convenit ca este mai bine sa-L lasam pe Dumnezeu sa se descurce El cu cele doua femei ajunse intre timp inaintea Lui, iar noi sa ne vedem de drum, cautandu-ne siliti “mantuirea”.

Singurii oameni care au avut de castigat au fost groparii care s-au incalzit de ras privind la cursa cu obstacole intre multimea de ortodocsi si micul pluton de … seminaristi imbracati “ca popii”.

Anunțuri