La aniversarea unui an de har …

(De la Marius Cruceru)

„Fratii mei, sa priviti ca pe o mare bucurie cand treceti prin felurite incercari, ca unii care stici ca …” , Aceste vorbe ale lui Pavel suna frumos in urechi, dar ne cad ca plumbul in picioare. L-am urmarit pe Marius „cu sufletul la gura” sperand si rugandu-ma sa „nu-si dea ultima suflare”. Acum, la aproape un an de la patanie, spunem impreuna: „Multumim, Doamne, pentru inca un an.” Iata cronicile zilelor de foc de atunci:
pe 19 mai mi-am încheiat tinereţea… în pijamale

mai 23, 2007
Am dispărut cîteva zile pentru a-mi încheia tinereţea.

Cineva spunea că se termină la 40 de ani. Se termină pentru fiecare altfel şi altcîndva.

Pe 19 mai am început o zi normală de lucru.

Adică…

După 5-6 ore de somn s-a făcut sîmbătă. Am dormit mai mult că este sîmbătă. Nu am crezut niciodată că sîmbăta este zi de odihnă. Am luat-o de la capăt şi aveam planuri mari şi pentru ziua de duminică, binecuvîntare de copil, sărbătoare orchestră, Arad, hirotonisire, discuţii despre un doctorat…

Dumnezeu a lucrat 6 zile, este adevărat, dar …
În piept a început să mi se zbată o pasăre.

SMURD. Branulă. Fibrilaţii. 20 de ore. Cărucior de invalizi. Pijamale. Telefon mobil. Mesaje. Sotia. Biblia. Doctorul V. cu priviri îngrijorate care încerca să mă “convertească” (convertirea în limbajul cardiologilor înseamnă ieşirea din fibrilaţii, chimic sau elecric şi revenirea la ritm normal)

“Nu mai faceţi nici o mişcare. Băieţii vă vor ajuta! Rămîneţi la noi…”

şi …

camera 606.

În camera 606 mi s-a încheiat tinereţea în pijamale. Fără cravată şi costum. Umilitor, făcînd injecţii în burtă. Anticoagulante.

Cînd am lepădat hainele bussiness-casual şi am intrat în pijamale ca cel mai tînăr pacient la camera 606, atunci am ştiut că ceva definitiv s-a întîmplat. Ceva care îmi va schimba radical nu numai ritmul de viaţă, ci şi modul în care voi privi viaţa însăşi.

Dintr-o dată timpul s-a năclăit. Din cascadă s-a prefăcut în miere. Nopţile era ca un gem de prune.

Totul a început să curgă foarte încet. Mişcările trebuie foarte bine calculate cînd ai branulă în mînă. Mersul la toaletă presupune aventuri la fel de mari ca o călătorie lungă.

Camera 606 este o altă lume, o cu totul altă lume. Voi reveni acolo, dar azi tocmai am ieşit de acolo.

Mă gîndesc la domnul C. care are gînduri de sinucidere, la domnul N. care are inima foarte obosită şi care mi-a cerut o biblie, la domnul A. care nu ştie ce are, dar noi ştim, la domnul J. care a plecat ieri strigînd ca la sfîrşitul armatei “Hai liberare” şi la domnul D. care are părul alb ca o coroană de cinste.

Mă voi întoarce acolo, altfel, dar cele 4 zile petrecute în camera 606 mi-au frînt viaţa în două.

Acolo, la camera SMURD şi la 606 referendumul, agitaţia de afară, declaraţiile, piaţa, maşinile, conferinţa Ioanei.. toate erau aşa de departe…

Acolo sînt aproape ploştile pline ale colegilor, cana cu ceai pe care domnul C. nu o poate duce la gură, gemetele, picioarele umflate de apă ale celui de vis-a-vis, tuburile de oxigen şi un neon care nu se stinge niciodată.

Ieri de lîngă camera 606 a ieşit o targă cu cearceaf. Era al cincilea.

Azi, cînd m-am îmbrăcat din nou în “hainele de stradă”, m-am plimbat mult dintr-o parte în alta, să mă obişnuiesc să mă privesc ca un om obişnuit.

Da, tocmai asta este… va trebui să trăiesc “obişnuit”. Adică să trăiesc într-un altfel de timp decît cel pe care l-am năvălit peste mine pînă acum, într-un timp de miere, nu de apă, între odihnă şi lucru, lucru şi odihnă, cu nopţi negre ca gemul de prune, nu albe ca lumina de neon.

Tocmai am aflat că Ralu Filip a decedat.

17ralu-filip_.jpg

Eu ştiu cel mai bine de ce. Pentru că nu şi-a încheiat tinereţea la timp. Prietenul său cel mai bun a spus că nu l-a văzut odihnindu-se nici în concediu. Ştiu cum este…

A trebuit să îmi spună doctorul V., simpatic, bun profesionist, 38 de ani, cu vocaţie, un medic “normal”, într-un spital “anormal”, că ar trebui să îmi iau cel puţin “o zi pauză pe săptămînă” şi că nu sîntem “de fier”.

Atunci mi-am adus aminte dintr-o dată… că Dumnezeu a creat lumea în şase zile şi a celebrat o zi şi că ne-a făcut din ţărînă, nu din fier.

Mi-am încheiat tinereţea în pijamale, voi începe să albesc înţelept, sper…

Ajutaţi-mă, prieteni, să fac ca Dumnezeu… să mă odihnesc un pic!
camera 606 – “Dumnezeu e ca elefantul”

mai 24, 2007
Camera 606 este pătrată! Am măsurat-o, temîndu-mă că eu văd totul prea pătrat. Ce ironie!!! Pătrat perfect. )

Are 6 paturi.

Toate sînt ocupate.

Spaţiul de vieţuire este limitat de două lucruri. De noptiere (nu te poţi întinde mai mult decît o noptieră) şi de cordonul de la perfuzie. Te învîrţi în doi metri pătraţi. Totul se petrece în doi metri pătraţi şi totul trebuie să îţi încapă într-o noptieră.

(FAză: “Ce tot căutaţi noaptea în noptieră?”. Păi poate tocmai de-asta se numeşte noptieră, ca să-ţi apropie lucrurile de care ai nevoie noaptea, nu?)

Mie? Că toată ţara era a mea şi la un gînd plecam la Bucureşti sau Brescia? Mie? Numai biroul îmi este într-o cameră de patru metri pătraţi

(Întrebare: de ce se măsoară spaţiul în metri rotunzi? Adică un cerc cu raza de un metru? rămîn spaţii neocupate de măsurătoare, de-aia!)

Asistentele sînt grijulii. Acum sînt asistente, nu se mai numesc “surori”. Se numeau surori atunci cînd, cu autentică milă şi compasiune, călugăriţele făceau slujba asta. Am avut şi un asistent care ne-a făcut injecţiile, bărbăteşte, fără să sterilizeze cu vată şi spirt locul şi rapid. Ne-am învineţit toţi. Acum înţeleg de ce nu există expresia “frate medical”, numai “soră medicală”.

Nimic nu este la camera 606 atît de deranjant ca mirosurile. În spital nu te dai cu parfum. N-are rost. Eşti în pijamale. Acolo se amestecă mirosul de ploscă cu mirosurile din farfuriile în care se aruncă gemul, oul şi mămăliga.

Fetid. Asta este. Un miros fetid care iese de peste tot.

Mi-am găsit locul preferat, pe hol, cu ferestrele deschise în picioare.

Acolo citesc Biblia. Singura carte pe care am cerut-o. Nici nu îmi mai trebuie alta aici. Face minuni. Domnul N. deja mi-a cerut una. Îşi adusese să citească Delirul de Preda.

Discutăm.

Îmi spune…

“Ce interesant, domnu pastor, Geneza este ca Cartea Junglei, ştiţi, eu am citit mult, exact ca acolo, Elefantul face totul, desparte apele de uscat, nu-i aşa că Dumnezeu e ca elefantul din cartea junglei?”

“Da, domnu… Elefantul din cartea Junglei este ca Dumnezeu, că Biblia este singura cartea adevărată, restul sînt poveşti”

Şi-a pus din ce în ce mai des ochelarii să citească.

Am plecat împreună la ecografie.

Cînd eşti în pijamale prin spital ai un fel de legitimitate aparte. Ai voie să te bagi peste tot, fără să îţi ceri voie. Toată lumea te lasă în faţă, toată lumea îţi face loc în lift (şi pentru că miroşi şi pentru că se tem să nu ia ceva de la tine ) ).

Dacă eşti în pijamale prin spital poţi deveni un mic tiran, mai ales dacă eşti “de la Cardio”. Nimeni n-are tupeul să te enerveze, pentru că nu vrea să dea ochii cu procuratura dacă păţeşti ceva… Păcătos gînd )

Ne-am întors. Domnul N. a aflat veşti proaste, eu veşti mai bune.

A început să citească Cartea Sfîntă mai des, cîte o porţie mică, şezînd. L-am întrebat de ce nu stă culcat?

“Ca nu cumva să o şifonez, cînd o să ajung acasă, o s-o pun pe masă şi aşa o s-o citesc… “.

E clar… n-o va citi ca pe Cartea Junglei.
Da, e adevărat, era să mor… De ce? Din cauza unei “salate” 🙂

mai 25, 2007
Da, e adevărat, era să mor…

Doctorul M., cel care a avut amabilitatea să mă interneze de urgenţă, a venit la mine sus, la camera 606, şi mi-a spus: “Nici nu ştiţi ce aţi riscat! Infarct sau, atac cerebral în cel mai bun caz!”

L-am privit umilit, fără replică. M-am uitat în jos ca un copil prins la furat de mere.

He, he! Întrebarea care răsare de pretudindeni este DE CE?

Unii au găsit imediat şi răspunsurile (din nou rîsu-plînsu, m-am distrat grozav) ia ascultaţi:

“L-a bătut Dumnezeu că a vrut să ne desconspire” a spus unul dintre “cei vechi”, unul dintre cei care au fost descoperiţi că ar fi colaborat cu Securitatea. Nu-i aşa că asta este cea mai tare?

“Aşa-i trebuie, prea se agita mult şi se lua cu toată lumea. Era tot timpul în lupte şi polemici. Lasă-l… c-aşa-i trebe…” – bun “prieten” care s-a scăpat faţă de cineva care crede în bîrfa zilnică ca procedeu de eliberare de stress.

“I-a părut rău de rezultatele de la Congres. Ai văzut? Acolo la prezidiu avea faţă de jucător de poker, parcă nimic nu-l atingea, dar vezi… a pus la inimă, îi e ciudă, vezi?”

ŞAMD

De ce totuşi? Ca să stingem discuţiile fără rost şi să piardă pariurile cîrcotaşii.

Puneţi acolo:

– o moştenire genetică delicată, fratele Valentin, mort la 47 ani după preinfarct, infarct resuscitat, infarct mortal, fratele Aurel, cardiac, sora Lidia, cardiacă, unchiul Florea, moartea clinică în 1970, dar trăieşte încă aproape de 88 de ani, Viorel simte şi el o “gheară în piept”….

– 13 ani de deadline-uri, dosare de acreditare, acte, administraţie, hîrtii, excell-uri,

– 20 de ani de nopţi nedormite, maxim 5-6 ore pe noapte în cele mai bune cazuri

– două slujbe “full-time”, adică sfîrşesc vinerea una şi încep vinerea pe cea de-a doua (ce umilinţă să îmi spună medicul că “şi Dumnezeu a lucrat numai 6 zile…”)

– 12 ani de călătorii lungi, cu o medie de 50.000 de km pe an

– de 15 ani m-am lăsat de sport şi m-am îngrăşat cu 20 de kg,

– de cîteva luni alerg, alerg, alergam, pregătirea dosarului pentru conf. dosarul pentru iniţierea secţiei de litere, Congresul,

– da, Congresul, fiind secretar de zi, nu-i uşor să asculţi ce spun uneori 600 de voci ca să alegi ce să pui în procesul verbal pentru a nu fi acuzat de lipsa echidistanţei, asupra Congresului voi reveni oricum..

– mai puneţi călătoriile misionare ale studenţilor mei, Turcia, Albania, Bulgaria (chiar în ziua în care au fost ucişi misionarii din Turcia au ieşit ei din ţară), stînd cu îngrijorarea pe care numai unii mi-o pot înţelege după accidentul mortal din 2003…

– mai puneţi cele trei decese din familie din ultimele 8 luni,

şi mai pot adăuga,

uite aşa se face o salată otrăvitoare sau, vorba americanului, “a deathly combination”

Vă scriu acestea ca să nu faceţi ca mine şi le scriu pentru mine în primul rînd, să îmi aduc aminte că nu sînt de fier şi chiar dacă aş fi fost de fier, şi fierul rugineşte…

Sau poate că le veţi face pînă veţi fi tineri, dar, după ce se încheie tinereţea… nu mai aveţi voie. )

Salata asta este bună, îţi oferă o mulţime de satisfacţii, este ca un drog, dar te otrăveşte dintr-o dată. Ironie: în spital am primit cele mai multe veşti bune pe zi, s-au aprobat dosare, s-au dat ordine de ministru….

Cu toţii vă întrebaţi dacă merită preţul…”Oricum a fost o cursă foarte frumoasă” mi-a spus cineva în vizită la spital, “chiar dacă ai dat cu maşina în zid”.

Amintirile frumoase nu mi le poate lua nimeni, mă gîndesc la ele în timp ce îmi îndrept “botul”. A fost cu adevărat frumos şi nu m-am plictisit o clipă…Să vedem ce mai urmează.

Fază:

Un căruţaş şade pe marginea drumului lîngă căruţa răsturnată cu poloboacele în rîpă. Un consătean trece pe lîngă el şi îl întreabă: “De ce rîzi, bade, că-i mare paguba!”,

Căruţaşul distrat şi ţinîndu-se cu mîna de burtă spune: “Da-i mare, da ştii ce fain o fost pînă-o ajuns jos, cînd calul peste poloboc, cînd polobocu peste cal…”
Fază: “Cît costă rugăciunea?”

mai 25, 2007
Deja v-am mai spus că locul meu preferat este afară, la geam, în picioare.

La ora 13.30 a fost agitaţie la Coronarieni (unitatea în care sînt bolnavii în starea cea mai gravă, cu monitoarele pe ei). Un deces. Doctorul este destul de pămîntiu, trebuie să facă dosare, să dea explicaţii…

Ies pe hol, în locul meu preferat, pe la 14.30.

Acolo văd o doamnă abătută, cu lacrimi în ochi, sughiţînd printre oftaturi. Nu are mai mult de 55 de ani.

Mă apropii de ea şi o întreb: “Ce s-a întîmplat, doamnă, de ce plîngeţi?”

“A murit soţul!” şi izbucneşte într-un plîns sacadat, de neoprit. Căldura ochilor îi abureşte lentilele ochelarilor. Nu-i mai văd decît obrajii de pe care se scurge fardul luat la vale de sarea lacrimilor.

“Cum vă pot ajuta, doamnă, sînt pastor paroh, pot să mă rog pentru dumneavoastră?” îi spun, deşi nu eram îmbrăcat la “uniformă”, eram doar un biet amărît în pijamale, fără nici un fel de insemn al oficiului.

“Da, sigur” îmi spune şi cu un gest reflex îşi duce mîna la poşetă, “Cît costă?”

“Nimic, Doamnă! Nimic, rugăciunile nu costă nimic! N-ar trebui să coste… “

M-am rugat pentru ea, ţinîndu-i mîna pe umăr. S-a deschis uşa liftului în spatele nostru şi zarva obişnuită de la coborîre s-a domolit, ca şi cum cineva ar fi avut un potenţiometru pe care l-ar fi dat mai încet.

S-a înseninat deodată şi a plecat să facă actele. O gramadă. Sus-jos. Certificate, inventar etc. S-a întors fără lacrimi.

M-a întrebat dacă mă pot eu apropia de mort să îi iau hainele şi lucrurile din inventar că ei “îi este nu ştiu cum”.

M-am dus. Am văzut destui morţi în cariera de pînă acum.

Au întîmpinat-o două însoţitoare ale altor doi bolnavi de la coronarieni cu priviri încruntate. S-au uitat la ea, s-au uitat la mine şi au început să cîrcotească:

“Nu l-a prea jelit…Ehe…daca-ar fi fost al meu. Cum adică să îi fie greu să îl vadă aşa mort?” spune o doamnă îmbrăcată în negru-croncănitor

Au venit brancardierii. L-au luat. Amîndoi rîdeau, făcînd glume fără simţire, obişnuiţi cu obiectul muncii.

L-a privit de departe… “El e!”

“Nu mai este el acolo, doamnă, e numai coaja. Nu pot eu să vă spun unde e, dar acolo sigur nu mai e. Cînd o să vină acasă sicriul şi o staţi lîngă el, să vă gîndiţi că nu mai e acolo.”

“Mulţumesc de slujbă, domnu preot!”

N-am ştiut ce să-i răspund: “Cu plăcere?”, “Şi altă dată?”, probabil cel mai bun răspuns acum este “Nu face nimic!”

Nu ştiu ce m-a întristat mai mult, comentariile de hol sau întrebarea doamnei “Cît costă rugăciunea?”

Oare cine-o fi învăţat-o cu rugăciunile contra-cost?
SMURD, “Supărvaizăr? Ce-i aia?”

mai 26, 2007
Am o admiraţie nouă pentru cei de la SMURD.Nu-i invidiez pentru ce trebuie să facă cu acest “trup de moarte”, dar sînt oamenii care se întîlnesc cu viaţa aşa cum este cu rîsu-plînsu ei.

Doctoriţa care m-a luat în primire era deja de 10 ore în gardă. Se uita la monitoare şi îmi spunea: “hai, convertiţi-vă o dată!”. Mi-a venit să rîd. Eu eram cel cu convertirile…

N-a prea avut timp de cafele.

Lîngă mine a ajuns o tentativă de suicid. Plagă tăiată, spălături stomacale. O fetişcană care nici nu şi-a început prea bine viaţa. Era la a treia tentativă, cunoscută celor de acolo.

Apoi o doamnă al cărei puls o luase razna după ce o rudă i-a povestit un accident.

Un preinfarct al unui bătrîn de vreo 60 de ani pe care toată lumea încerca să îl convingă că e grav şi el voia să meargă pe picioare.

O embolie pulmonară.

O arteră tăiată şi puls 0.

Un motociclist în faţa căruia s-a proptit o dacie şi el a sărit drept în cap pe astfalt fără cască. Altul care spunea că se simte bine.

La un moment dat tragicul şi comicul se întîlneau în acelaşi spaţiu. În timp ce se făceau spălăturile stomacale ale tinerei, cu zgomotele specifice şi bulbucăriile vărsăturilor provocate, printre gemete, soferul Daciei era pus să alerge prin salon de poliţistul care venise să ia “probele” şi apoi trebuia să ţină mîinile sus.

Dialog între poliţist şi pacientul căzut în cap:

Poliţistul: “Dumneata ce meseria ai?” Dîndu-şi “caşcheta” jos.

Pacientul: “Supervaizăr“

Poliţistul: “Ce-i aia?”

PAcientul: “Un fel de manager”

Poliţistul: (Înjură cu nesaţ) … “Şi cum se scrie?”

Pacientul: “M-A-N-A-G-E-R”

Poliţistul: “Nu, aialaltă”

Pacientul: “S-U-P-E-R-V-I-S-OR”

Poliţistul: “M-ai lămurit, şi ce faci toată ziua?”

Pacientul: “Supraveghez!”

Poliţistul: “Ce supraveghezi?”

Pacientul: “Producţia!”

Poliţistul: (Înjură sistemul care permite unora să stea degeaba pe cînd alţii lucrează cu adevărat) “Unde?”

Pacientul: “La European Drinks!”

Poliţistul: “Păi, aşa spune, omule! Acuma ştiu! Spune unde lucrezi şi gata, am terminat (Înjură din nou în loc de punct final al conversaţiei)”

Doctoriţa se uită la mine: “Vă deranjează?”

“Nu, doamnă, nu mai am nevoie de televizor, văd că viaţa imită Divertis-ul”

“Aţi avut noroc, azi a fost o zi foarte liniştită la noi aici.”

E clar, dacă n-aş fi ajuns pastor, m-aş fi făcut medic la urgenţe. Acolo-i viaţă! Aşa cum este ea.

Anunțuri