Prin anul doi de seminar, m-am intors la camin dintr-una din vizitele mele la Ploiesti cu un magnetofon Grundig, daruit de cineva din strainatate, prin fratele Yon Iosif, studentilor de la Seminarul din Bucuresti. Acest cadou nu mi-a adus decat necazuri. Dintr-un simplu caraus, m-am vazut transformat intr-un “delicvent” prins intre doua alternative ireconciliabile. Fratele Yon dorea ca magnetofonul, conform vointei celor ce-l daruisera sa fie o binecuvantare pentru seminaristi. El putea, prin intermediul benzii magnetice, sa ne aduca in Seminar pe profesorii predicatori care nu erau ingaduiti de autoritatile de Stat sa ne invete.

De partea lui, directorul Seminarului era convins ca orice este daruit Seminarului trebuie sa fie sub administrarea dansului. Eram astfel prins stanjenitor intre un director pe care trebuia sa-l ascult si un parinte duhovnicesc indragit pe care nu voiam sa-l dezamagesc …

M-am ales din toate astea cu prima mea nota de sapte la purtare, din cele doua necesare ca pretext pentru o “nerecunoastere” din partea Departamentului Cultelor.

Magnetofonul a sfarsit-o “sub cheie”, asa cum ne-a cerut fratele Director. Ori de cate ori iesea sau intra, Titus Mihet care-l preluase de la mine, aseza deasupra lui  …. cheia de la camera.