L-am cunoscut pe Buni fara sa stiu ca face parte din cunoscuta triada a Cocarestilor, Cornel in clisura Dunarii, Mircu la Sibiu i Dușan la Cisnadie. M-a apropiat de el caracterul sau deschis, temperamentul clocotitor si aerul putin “smecheresc” care se asorta de minune cu “bucuresteanul” din mine.

Mi-am dat seama foarte repede ca Buni este un om cu resurse neobisnuite si cu dimensiuni neexplorate decat in fuga de ceilalti. “Daniel, trebuie sa facem ceva deosebit pentru Dumnezeu. Ceva care sa trezeasca oamenii si sa-I dea posibilitate lui Dumnezeu sa se manifeste in toata puterea si frumusetea Sa.”

Probabil ca Buni mi-a fost omul cel mai apropiat in anii de Seminar. Nu numai ca au fost ani cand paturile noastre au fost alaturate si am dormit unul langa altul, dar ne-am simtit cumva tovarasi de drum si imi este greu chiar si astazi sa spun unde se sfarseste unul si unde incepe altul in personalitatea noastra comuna.

Exista o droaie de lucruri pe care nu le-as fi facut si nu le-as face astazi daca n-ar fi existat Buni si sunt convins ca si el poate spune acelasi lucru despre mine. Chiar daca acum locuim la mii de mile departare, el la Chicago si eu la Los Angeles, cand ne reintalnim este de parca ne-am intalni cu o parte din noi insine de care nu ne-am despartit niciodata. Oare nu spunea cineva ca “prietenia adevarata este o singura inima care bate in doua piepturi” ?

Un prieten este unul care-ti stie toate defectele si totusi mai are ochi sa-ti vada si calitatile. Este mare lucru sa gasesti pe cineva care sa te pretuiasca. Este si mai mare lucru sa inveti tu insuti sa pretuiesti pe altii, altfel vei ramane fara prieteni daca vei cauta unul fara defecte.

Ar fi multe lucruri de spus si de amintit din pataniile noastre impreuna. Am sa aleg pentru acum una singura, cu consecinte care au determinat mult evolutia noastra de mai tarziu.

Era pe vremea in care Liviu Olah, unul din marii preferati ai lui Buni tinea saptamani de evanghelizare la Galati, iar eu eram atras spre portul de la Dumare de simpatia mea pentru o … anumita fata, care era studenta acolo. Ne-am dus asadar la Galati, planuind sa ne intoarcem cu ultimul tren de duminica seara. Evanghelizarea s-a prelungit insa mult peste ora obisnuita, … ca sa nu spun ca am stat prea mult la discutii cu … stiti dumneavoastra cine, asa ca a trebuit sa dormim peste noapte la Galati si ne-am intors la Bucuresti cu primul tren de dimineata. Asta a insemnat ca am intarziat la cursuri si am lipsit de la primele ore. Ce sa facem? Cum sa dam ochii cu directorul? Ce sa spunem fara sa mintim si totusi sa iesim bine ?

Dupa cateva “variante fara sorti de reusita”, Buni a spus: “Stii ceva? Eu am in spate, sub omoplat un nod de carne care ma supara si n-am fost niciodata cu el la doctor? Du-ma tu la un spital si avem scuze sa ajungem numai dupa amiaza la cursuri.”

Zis si facut!

Numai ca dincolo de “scutirea motivata”, Buni s-a ales cu vestea ca ceea ce avea sub omoplat era o treaba serioasa. A trebuit sa fie internat in spital si, cand l-am vizitat dupa analize, l-am gasit tulburat si negru de suparare. “Mie nu-mi spun mai nimic, dar surorile trec pe langa mine, dau din cap compatimitoare si spun: “Pacat de el, este inca asa de tanar …”

Am aflat astfel ca ii cauterizasera cu un fel de oxigen lichid rana lasata de extirparea tumorii, dar ca, data la analiza, natura acestei excrescente dusmanoase se dovedise a fi de rau augur. Peste primavara de afara se lasase dintr-o data toamna, iar privelistea crematoriului uman de peste sosea nu avea in nici un fel harul sa ne ridice cumva moralul.

“Adu-mi hainele. Vreau sa fug de aici. Daca mor, vreau sa mor la amvon predicand Evanghelia, nu pe patul unui spital de neputinciosi.” L-am privit sceptic, dar mi-am dat seama ca vorbea serios. Era ceva in privirea lui care nu suferea nici un fel de contrazicere. M-am dus la Seminar, i-am adus hainele si l-am asteptat sa sara peste gard si sa plecam impreuna. Rana era inca cu cusatura proaspata si fiecare miscare mai brusca ii aducea pe fata o grimasa dureroasa.

La spital daduse adresa lui din Lescovita asa ca nimeni n-a putut sa vina dupa el la seminar, iar acolo, doar foarte putini au aflat de “evadarea” lui periculoasa. Foarte talentat in comparatie cu restul clasei, Buni era invitat sa predice in bisericile din capitala. In duminica urmatoare l-am insotit la biserica din Ferentari, unde fusese trimis de fratele Bunaciu sa-i tina locul. A predicat ca de obicei, bine pentru acea biserica, foarte bine pentru bruma de studii pe care le parcurseseram impreuna. A vorbit insa cu mult patos, asa cum vorbea Liviu Olah, si oratoria a tinut loc inevitabilei lipse de experienta. Celor din sala li se parea ca le vorbeste unul gata sa-si dea sufletul pentru ceea ce spune. Cuvanta de parca era in ceasul mortii si vrea sa lase in urma ceva pentru Christos. Celor din sala asa li se parea … Mie insa nu mi se parea. Eu stiam ca asta era realitatea! Il ascultam cu un nod in gat si cautam sa-mi stapanesc lacrimile. Spre cea de a treia parte a predicii a facut un gest viguros si necugetat cu mainile ridicate cumva deasupra capului si spre inainte.

L-am vazut schimonosindu-se de durere si am priceput ca-l injunghiase rana operatiei. Restul de timp a vorbit miscand doar una din maini, cealalta o tinea atarnata cumva pe langa corp, asemenea unei aripi frante. Un albatros care incerca sa zboare, atat cat mai putea el, cu o singura aripa …

La cateva saptamani, in Timisoara, s-a dus la un cabinet medical si l-a rugat pe medicul de serviciu sa-i scoata chestia aia din spate. Cand a vazut cusatura, doctorul a spus mirat:

“Dumneata ai fugit dintr-un spital !”

“Stiu, domnule doctor! Asta stiu si eu. Am venit la dumneavoastra pentru ceea ce nu stiu. Cum sa scap de ata asta, ca ma mananca pielea?”

Acum, la atatia ani de la aceste intamplari, imi pun intrebarea: “Care este adevarul? S-au inselat atunci doctorii? Sau nu cumva Buni este sanatos si bine mersi, doar pentru ca a avut incredere intr-un Dumnezeu care face lucruri deosebite si care merita sa fie servit cu tot devotamentul ?

(Hei, Buni! Peripetiile noastre impreuna nu s-au terminat! Pe aeroportul din Columbus, Ohio, preocupat de introducerea acestor randuri in memoria computerului meu portativ si plutind in confuzia nascuta din acea detasare de realitate necesara reactualizarii unor amintiri, m-am suit in avionul de Detroit, Michigan in loc de avionul spre Memphis, Tennessy! Bine ca in atmosfera generala de securitate maxima care domneste acum in America dupa Septembrie 11, m-a observat cineva si m-a dat jos la timp. Patania imi aduce aminte de pasagerul care a prezentat la aeroport doua valize cu precizarea:

– “Vreau ca una sa ajunga la Paris, iar cealalta la Buenos Aires.”

– “Nu se poate, domnule! Ne confundati cu un serviciu de menagerie …”

– “Da, data trecuta cum ati putut?” veni replica deliberat muscatoare a pasagerului.
Doamne, ce bine ca nu sunt valiza!)

Anunțuri