Umbra amintirilor din vremea cand am avut ocazia sa-i stau in preajma staruie si astazi in inima mea. Iata una din intamplarile pe care nu le voi uita niciodata.

Cineva din occident mi-a trimis pe numele dumnealui un pachet cu ajutoare materiale de dupa inundatii. Ne-am dus impreuna la posta si am scos o cutie nu prea grea, dar voluminoasa. La toate insitentele mele de a ma lasa s-o duc singur, dansul a staruit s-o ducem impreuna.

Diferenta mare de varsta si de putere fizica m-a facut sa ma simt stanjenit sa fiu vazut carand impreuna cu dansul o povara pe care as fi putut s-o duc de unul singur. Se uitau oamenii la noi pe strada. N-am putut insa cu nici un chip sa-i iau placerea de a ma ajuta. Avea o deosebita bucurie sa se aseze la nivelul celor cu care avea de a face.

Ajuns inapoi la Seminarul teologic unde locuiam, m-am asezat pe genunchi si m-am rugat pentru dansul. I-am cerut Domnului sa-mi faca si mie harul sa fiu asemenea acestui om smerit. Din impresia acelor clipe s-a nascut o poezie pe care i-am dedicat-o. N-a aparut inca niciodata intr-o publicatie, dar v-o daruiesc tuturor acum:

Pentru fratele Ionid

Mi-e mersul umil si pasul usor
Si-ades eu m-ascund in tacere.
Marire nu vreau, nu caut onor,
Nu fac din orgoliu, avere.

Nu vreau sa ma-nalt, caci nu vreau sa cad,
Mai mic vreau sa fiu tuturora.
Golit de mandrie, pazit de artag,
Vointa-mi nu-i lege altora.

In lumea cea strimba, cu susul in jos,
Micimea nu-i semn de putere,
Da-n lumea ce vine, in cea cu Christos,
Domnia-i va fi mangaiere.

Cum traznetul cade pe ce-i inaltat,
Minie va fi pentru cel ingamfat.

Pe langa atotputernicia lui Dumnezeu, cea mai formidabila forta care poate influenta viata celor din jur este frumusetea tacuta a unei vieti traite in sfintenie. O astfel de viata a fost aceea a lui Costache Ioanid, care continua sa straluceasca in amintirile noastre chiar si dupa ce s-a stins in vecinatatea prietenului sau, Aurel Popescu, in orasul Portland din statul Oregon, Statele Unite ale Americii.

Anunțuri