Cele mai mari adevaruri sunt simple. Tot asa sunt si cei mai mari oameni. Costache Ioanid a fost “o comoara ascunsa” sub un munte de umilinta. Tacut si retras fata de straini, el devenea dintr-odata foarte vorbaret si foarte accesibil tuturor acelora care si-l apropiau ca prieten.

Fin cunoscator si creator de literatura, Ioanid a fost un om indragostit de Cartea Cartilor, a carei continut ii era hrana si calauza zilnica. Odata, pe cand ii deschideam sfios usa locuintei lui din Bucuresti, pe Magistrala, in zona restaurantului Budapesta, m-a surprins spunandu-mi, in loc de “Bine ai venit!”, “Stii in ce zi ne gasim astazi? Sunt foarte emotionat. Hai sa-ti arat din Biblie.” M-a condus apoi in camera de studiu si mi-a aratat textul din Isaia 19:18-25. La Camp David, in Statele Unite, tocmai fusese incheiata o intelegere intre Manahem Begin si El Sadat, conducatorul Egiptului, iar fratele Ioanid incerca sa plaseze epocalul eveniment intr-o intrezarita perspectiva a calendarului profetic.

Inzestrat de Dumnezeu cu un suflet foarte sensibil si patrunzator, Ioanid a fost un timp actor si director de scena in lumea teatrelor. Simtul lui artistic l-a predispus catre pictura si scluptura (pasta de hartie, lut, ciment si chiar piatra). A fost ca o floare de nufar plutind deasupra mocirlei morale specifice celor ce-si faceau veacul in duplicitarea vicioasa de dincolo de cortina spectaculoasa a pieselor regizate de altii.
Fara indoiala insa, etapa aceasta din teatru l-a deprins cu oratoria specifica celor ce sunt chemati sa declame poezii. Multe din sfaturile lui m-au ajutat sa-mi imbunatatesc felul de vorbire si de predicare. Cine l-a auzit macar o data recitand stie despre ce extraordinar talent vorbesc. De aceasta abilitate nativa, cultivata apoi prin studiu si stradanii mi-am dat seama mai ales intr-o saptamana de inregistrari pe care i-am solicitat-o prin 1976. Atunci si acolo, in mansarda cladirii bisericii baptiste din soseaua Nicolae Titulescu 56A, unde ne aflam numai noi doi, asezati deoparte si de alta unui magnetofon “Grundig” cu doua piste l-am ascultat vrajit timp de ore in sir, transfigurat de fiorul trairii sincere si transformat cand in chimval, cand in vioara, cand in vant, cand in chitara, interpretandu-si poeziile atat de apreciate in perimetrul bisericilor crestine.

Vazandu-ma probabil prea extaziat si prea plin de admiratie pentru calitatile dansului, a avut atunci una din acele manifestari specifice de umilire nascuta din constienta si incapatanata lui lepadare de sine. Intr-una din pauzele dintre poezii, rosu de emotie ca un pusti prins vinovat cu mana in bomboniera, mi-a spus ca pentru o echilibrare a diferentelor dintre noi:

“Dumneata de ce nu vrei sa reciti poezie? Ai un glas mult mai bun ca al meu si te vad printre cei inzestrati cu o mare sensibilitate. Te simt vibrand impreuna cu mine la aceste poezii. Te-am ascultat vorbind de la amvon si rugandu-te. Le faci pe toate cu simtire si cu buna cuviinta. Hai, te rog eu, recita si dumneata cateva poezii.”

Insistenta dansului copilareasca si entuziasta mai, mai, mai ca m-a convins. M-am oprit insa la timp si am refuzat. Ma readusese la realitate prezenta magnetofonului si teama ca o astfel de exhibitie ar putea ajunge si la urechile altora. Hmmm, stau si ma gandesc mai bine, ce a fost atunci? Teama ? Sau nu cumva mandria mea tinereasca ?

Marturisesc acum, in fata tuturor, ca multe din incercarile mele de a citi cu intonatie un text biblic si de a predica nu doar intonand, ci mereu “interpretand” continutul unui discurs sau a unei ilustratii s-au nascut din apropierea mea de acest “artist de o sinceritate cuceritoare” si de o transparenta deplin si indelungat “studiata.” De dragul dansului, m-am dus eu insumi la repetitii ale studentilor de la “IATC” (Institutul de arta teatrala si cinematografie) si am cautat sa deprind metodele si mecanismele comunicarii.

Revenind la genialele sale poezii, cred ca ar fi drept sa spun ca acel caracter de “sceneta” al unora dintre ele si acel aer impodobit sarbatoreste cu un decor sugestiv si creator de atmosfera se trag tot din apropierea lui Costache Ioanid de lumea teatrului.

“Sub terasele inalte cu boschete de migdali,
sub faclii ce-astern pe lespezi pasi de umbra ireali,
schimbul strajilor de noapte,
ca un joc ciudat si mut,
se perinda fara tropot, fara zanganit de scut.
Nici un pas nu da rasunet, nici o arma de soldat,
caci, in purpura si aur, doarme Dariu imparat.

Dar pe cand tacerea noptii creste-n margini de cetate,
intr-un mic iatac de taina cu obloanele lasate,
sfetnici si satrapi de frunte ai Imperiului persan
tin sobor ca sa rastoarne un rival din Canaan”

(din poezia “Daniel si Dariu”)

Anunțuri