Poetul Octavian Goga, in revista sa “Tara noastra” din 13 ianuarie 1924 a publicat ca articol de fond “Razvratirea de la Cuibul cu Barza”. Din scurta lui vizita la Cuibul cu Barza, poetul a putut sa inteleaga unele lucruri pe care clericii nu puteau sau nu voiau sa le priceapa.

“Acum doi ani, scrie Octavian Goga, cand eram la Ministerul de Culte, mi-aduc aminte, in treacat mi s-a atras atentia, asupra unui fenomen interesant ce se ivise la o biserica din Bucuresti, dintr-un cartier mai ferit. La biserica din mahalaua Cuibul cu Barza, mi se spunea ca un preot cuvantator aduna lume multa, care se agita pe probleme religioase si al carei numar creste necontenit. Noutatea mi se parea neobisnuita in vartejul acestei capitale zgomotoase si impresiile ei m-au pus pe ganduri”.

“Duminica viitoare, fara nici un anunt prealabil, nu ca ministru, ci ca simplu credincios, m-am dus la biserica aceasta cu nume pitoresc, unde intram intaia oara. Spre marea mea surpriza, din primul moment, interiorul sfantului locas era ticsit de oameni, un ciudat amestec din toate clasele. M-am strecurat cu greutate prin multime pana la un colt de strana din dreapta iconostasului, de unde desluseam limpede pioasa adunare.

Nimerisem la sfarsit de liturghie si din usa altarului parintele citea binecuvantarea. Era o figura cuvioasa de preot catre 40 de ani, slab, cu barba neagra si cu ochii stralucitori, rostea slujba rar, apasand cuvintele si interpretand rostul lor intr-un sens civilizat, fara nici o nota masinala, si fara cunoscutele motive nazale ale tipicului oriental. O mutenie desavarsita staruia imprejur si la lumina lumanarilor de ceara, prin fumul vinetiu al cadelnitei, lamuream fete in extazul credintei. Cazusem pe un aspect  de viata cu totul particulara si plina de inteles. Nu stiu sa mai fi vazut undeva la Bucuresti un domn cu blana atat de robit de misticismul religios ca cetateanul din fata mea, care avea aerul unui inalt functionar si din bisericutele de la tara nu mai intalnisem obraji imbujorati de verbul dumnezeiesc ca la femeile de la trei pasi de mine. Ispravind slujba, preotul si-a inceput predica. Daca tin minte, pornea de la parabola evangheliei pe care o citise si in cadrul ei desfasura principii de morala crestineasca.

Nu era o cuvantare de exeget marunt, nici nu reedita clisee uzate de doctrina teologica. Din preajma altarului vorbea un orator indraznet, cu accente de ecleziast militant, cu fraza rotunda si sonora, rascolind in auditoriu intrebari si pasiuni. Prins de magia cuvantului, preotul tresarea in toata fiinta lui, crispandu-si fruntea palida de ascet, fata-i invia ca imbibata de un fluid nervos si in adancul ochilor i se ivisera cele doua picaturi de lumina stranie care imi reaminteau panzele lui Ribera.

Multimea participa cu devotament la toate analizele lui, ii urmarea ritmul logic si-i primea argumentul cu o vie agitatie, lasand sa se intrevada pe seama spectatorului critic o intima inrudire de convingere si-o necontestata elaborare spirituala. Cand s-a incheiat zbuciumata retorica ce biciuise instinctele raului si judecase cu asprime neajunsuri de-ale societatii noastre, slujitorul Domnului s-a retras si printre randurile poporului ramas in nemiscare, un tanar a inceput sa imparta mici cartulii, in care se schita subiectul celor din urma sase predici. Credinciosii le-au luat cu ei, s-au razletit domol, vorbindu-si incet, si din gramada eu m-am desfacut pe indelete, cu senzatia ca dincolo de zgura cotidiana mi-am revazut o clipa sufletul, ranit de mustrari si sfios la orice atingere, ca o mimoza bolnava …”

“De atunci nu l-am mai zarit pe parintele Teodor Popescu, dar i-am pastrat aducerea aminte cu respect si recunostinta.”

“Astazi imi apare intr-o postura noua si cazul sfintiei sale e discutat in presa.  Gazetele spun de cucernicul preot ca o speciala evolutie de gandire l-ar fi facut sa se departeze de la adevarurile dogmatice ale bisericii rasaritene, ca prin cuvantari mai recente si cu deosebire prin unele neíngaduite schimbari rituale si-ar fi depasit atributiile consacrate de pravili si canoane. Parintele Tudor se infatiseaza deci ca un razvratit impotriva oranduielii bisericesti la noi, ca un reformator iesit din indatoririle tagmei. Consistoriul a examinat deunazi chestiunea si se pare ca sfantul sinod va trebui sa se pronunte in curand in cauza, cumpanind pretinsele stirbiri de dogma si facand sa triumfe in toata rigoarea ei bimilenara legiuirea canoanelor. La lumina acestei hotarari vom putea cerceta cu totii un interesant caz de constiinta, peregrinarea unui suflet prin adancimile doctrinei religioase. Procesul va fi instructiv, oricare ar fi judecata lui, fiindca ne va apropia de psihologia unei figuri distinse, cu preocupari morale care ne atrag deopotriva pe toti”.

“Ceea ce justifica insa de pe acum si cuvantul nostru laic in aceasta imprejurare, este ca razvratirea parintelui Tudor nu se prezinta ca un simplu act individual, ca se complica cu revolta in masa a enoriasilor, care, solidar cu pastorul lor sufletesc, si-au spus si ei parerea. Multimea pe care am vazut-o eu acum doi ani, intr-o duminica de iarna flagelata de inflacaratul retor al amvonului, face astazi zid in jurul lui, se identifica cu el si isi insuseste crezul pentru care e tras la raspundere de chiriarhi. E razvratire la Cuibul cu Barza, credinciosii au refuzat pe un nou preot, usile lacasului s-au inchis si se vorbeste ca, in insufletirea lor, parohienii decisi sa-l urmeze sunt gata sa-i zideasca o biserica noua. O neobisnuita revolutie sufleteasca se petrece aici sub ochii nostri, in mijlocul Bucurestilor, la cativa pasi de Calea Victoriei, pe care se plimba mai des pacatul decat virtutea si pe care navala veneticilor a anihilat orice impuls de traditie romaneasca. Exista, deci, in acest furnicar de patimi profane, dincolo de chiotul ragusit al afacerilor de tot felul, o constiinta care palpita in sferele abstractiunii, o flacara care se aprinde la picoarele lui Crist.

Fenomenul e in adevar plin de invataminte si ar trebui sa-l inregistreze toti fauritorii de teorii pripite care au lansat legenda indiferentionismului de credinta al poporului nostru si s-au putut amagi cu banala parere ca instinctele seculare pot fi strivite dupa formele goale ale unei asa-zise culturi de import …”

“In aceasta ordine de idei, o serie intreaga de consideratiuni se ridica la suprafata si cer un raspuns. Toate se grupeaza imprejurul unui punct cardinal, pe care ni-l impun enoriasii razvratiti ai parintelui Tudor: ce face astazi biserica pentru ingrijirea sufletelor noastre? Circula oare o energie in fibrele stravechiului asezamant, care sa ne robeasca, dandu-ne supremul reazim in goana atator framantari disperate? Intemeiati pe acest semn de intrebare, privind in fata noastra, suntem gata sa ne rostim cu cugetul onest si sa spunem de la inceput ca toate constatarile de pana astazi ne descurajeaza, fiindca o inertie paralizanta pare a stapani organismul bisericesc. In afara de indatoririle reprezentative, in afara de oficialitate si de partea pur rituala, venerata institutie tanjeste. Fara patima si fara lupta pentru adevar, o stralucire imbatranita se frange cand “nu este duh in gura ei”, cum spune Scriptura.

Suntem lasati in parasire si un cler afon nu ne poate da decat o taranime superstitioasa si o clasa conducatoare pagana. In mijlocul paraginirii generale ne intrebam: Cine striga aici la noi pentru invataturile lui Cristos? Ce propaga astazi amvonul, unde sunt teologii cu graiul inspirat, ca sa vesteasca lumii noastre cuvantul adevarului? Cunoaste cineva pilda de devotiune la adapostul crucii, avem calugari iluminati sau inalti demnitari bisericesti, a caror viata de cristal sa lumineze o raza din cer in mintile noastre?”

“Iata intrebari elementare, al caror sir e nesfarsit de lung si pe urma carora indoiala cu fiorii ei de gheata se apropie de noi, ca sa ne lase sceptici si amarati.”

“Cazul parintelui Tudor are darul de a scormoni probleme si de a atrage luarea aminte asupra lor. Sfintia sa ramane pe planul ai doilea, fie ca va fi judecat ca indusmanit cu preceptele bisericii ortodoxe, fie ca se va gasi o formula de impaciuire. De la Cuibul cu Barza insa pleaca intrebarile si se furiseaza in constiinta publica in toate colturile, cum s-au furisat si la mine acum, cand in preajma Craciunului, reínviind vechi amintiri de la tara si recente descoperiri, cu sufletul biruit de tristete, ma gandesc la Domnul Cristos si la biserica …”

“Ce facem cu intrebarile, prea sfintilor arhierei, ce facem cu ele?”

Arhiereii nu aveau timp sa dezlege astfel de intrebari. Mitropolitul primat nu a aprobat hotararea consistoriului bisericesc de a se deferi cazul sfantului Sinod si a ordonat trimiterea preotului Teodor Popescu din nou la judecata aceluiasi consistoriu.

Aceasta a doua judecata a consistoriului a fost fixata pentru ziua de miercuri 16 ianuarie 1924. Deoarece nimic nu se schimbase, nici nu se adaugase la invinuirile ce erau aduse impotriva lui Teodor Popescu (suspendat de la slujba bisericeasca) iar legea clerului pe baza caruia s-a dat hotararea nu se modificase in acest foarte scurt interval, consistoriul ar fi fost normal sa procedeze ca intaia data: sa-si decline competenta.

La 15 ianuarie, Teodor Popescu scria o expunere pe larg a marturisirii de credinta inaintata mitropolitului, stiind ca avea sa fie judecat a doua zi. Expunerea este foarte amanuntita. Intre altele, in aceasta ultima expunere, Teodor Popescu spune: “Era datoria mea sa ma apar si am facut lucrul acesta in raspunsul pe care-l dadusem (la 26 decembrie). Aceasta intampinare a avut darul “asa cred eu” sa impiedice o judecata pripita a consistoriului eparhial; n-a putut insa sa impiedice pe potrivnicii mei de a raspandi si mai departe tot felul de zvonuri tendentioase …”

“Trebuie sa fiu insa drept si sa recunosc ca acei preoti din capitala care s-au miscat impotriva mea, cerand sa fiu condamnat si exclus din biserica, au dreptate din punctul lor personal de vedere. Ei si-au dat seama ca prin activitatea mea si prin felul cum privesc eu lucrurile, se loveste “chiar fara sa vreau eu” in interesele lor …”

“In realitate, abuzul amintit cu inchinarea la sfinti si cu intervenirile lor la Dumnezeu, luase asa de mari proportii cu acatistele, paraclisele, icoanele facatoare de minuni si altele, incat a schimbat aproape cu totul caracterul activ si moralizator al bisericii, transfomandu-i menirea, pentru ca in schimb preotii sa poata castiga bani din rodul ce si-l iau de intermediari pentru indeplinirea dorintelor oamenilor de catre sfinti sau de catre vreo icoana facatoare de minuni …”

“Tocmai fiindca lucrurile stau asa, sunt dator sa vad si sa recunosc ca, acei preoti din capitala, care s-au ridicat impotriva mea, au dreptate din punctul de vedere al intereselor lor materiale, carora ei le dau cea mai mare importanta in misiunea lor. Activitatea si predica mea, mai ales ca au produs si roade vadite de viata crestineasca, nu puteau sa fie pentru acesti oameni decat primejdioase si vrednice de toate osandele. Spre a putea sa ma osandeasca, ce trebuiau sa faca? Pe ce se puteau intemeia ca lupta sa le fie mai usoara si izbanda mai sigura? Iata problema ce se punea pentru acesti oameni si in rezolvarea ei nu le-a fost greu sa descopere calea cea mai simpla si mai nimerita. In adevar, nimic mai simplu si mai sigur pentru izbanda scopului lor, decat ca ei sa faca cauza comuna cu ortodoxia, sa se confunde cu insasi ortodoxia, iar pe mine sa ma declare vrajmas al ortodoxiei…”

“Mie imi este de ajuns sa stiu ca adevarul este de partea mea si de aceea nu ma indoiesc ca si Dumnezeu va fi cu mine. In orice caz, voi face totul, imi voi da chiar si viata, numai ca adevarul sa patrunda in cat mai multi.”

“Iata de ce pot sa privesc viitorul cu seninatate. Nu eu am dus lucrurile unde au ajuns. Chiar si aceasta scrisoare am facut-o numai din necesitatea de a índrepta gandurile oamenilor sinceri si de buna credinta spre miezul convingerilor si actiunii mele …”

In ziua de 16 ianuarie 1924 cazul preotului Teodor Popescu a venit din nou in fata consistoriului eparhial al Ungro-Vlahiei. De data aceasta, consistoriul era format din Teodor Georgescu, presedintele, membrii: Stancu, Cristache, Gibescu, Busuioc, Antipa Florescu si procurorul Negulescu.

Unul din membrii, Radulescu, si-a dat demisia, nevoind sa participle la judecarea preotului invinuit. Radulescu a fost inlocuit cu Gibescu in acest consistoriu. Preotul Gibescu slujise si judecase in biserica Cuibul cu Barza, aducand acolo invinuiri preotului Teodor Popescu. Corect ar fi fost ca parasul sa nu fie in acelas timp si judecator. Totusi, Gibescu a fost primit in acest consistoriu.

In dreptul bisericesc, caterisirea este prevazuta pentru unele cazuri, cum sunt: betia, bataia, calcarea de juramant, furtul sau daca vreun cleric, afara din pricina de boala, nu posteste postul Pastelui sau miercurea si vinerea. Cati preoti ar ramane necaterisiti, daca s-ar aplica aceasta legiuire care se dovedeste formala?
Dupa scurt timp, Gala Galaction scria intr-un ziar: “Amandoi, Teodor Popescu si Dumitru Cornilescu, se infatisau cu pretioase daruri. Amandoi, temperamente de luptatori, amandoi buni predicatori si vibrand de pasiunea misionara. Ivirea lor proiectata pe planurile pustiei noastre vieti bisericesti a facut senzatie si a fost salutata de unii cu entuziasm. Era ceva nou, in afara de nota oficiala, ceva revolutionar … Deocamdata noi, biserica ortodoxa, am scapat din mana doua elemente de mare valoare. Am scapat din mana  … vorba vine. Ni le-au luat altii de la nas, fiindca noi suntem complet paralizati, fara maini si fara picioare …”

“Preotul Teodor Popescu era un cleric deosebit de merituos. Bun predicator, devotat pastor sufletesc, amic al intristatilor si saracilor. Munca sa pastorala de la Cuibul cu Barza l-a incununat cu laude. Atunci de ce a fost scos din biserica?  … Cititi cartea lui de predici: “Isus va cheama”. Acolo nu este nicaieri vorba de biserica ortodoxa, dupa cum nu este nici de pagodele din Ce]lon”.

Prin anul 1960 Teodor Popescu spunea: “Galaction si-a cerut mai tarziu iertare. – “Sa ma ierti ca m-am amestecat in cearta aceea cu tine”. – “Fii pe pace, ca nu ai nici o greutate din partea mea”.

Presa din aceasta perioada este plina de diferite parerei despre Teodor Popescu. In primul numar din anul I al aparitiei revistei “Cuvantul liber” din 26 ianuarie 1924, Dm. Theodorescu scria:

“Luther a fost initiatorul unei dizidente reale si binefacatoare pentru propasirea luminilor … Avem de cateva zile un Luther roman! E preotul elocvent si interesant de la biserica Cuibul cu Barza, Teodor Popescu”.

“Razvratirea preotului acesta rar nu consta atat in efortul de eliberare pe care l-ar incerca – fiindca, slava Domnului, pe cine terorizeaza in adevar spiritualiceste biserica ortodoxa ca organizatie sociala? – cat de minunea de a fi adus in discutia obstei romanesti, char in discutia Bucurestilor nepasator si chefliu, o grava problema bisericeasca, bazata pe o chestie esentiala de dogma …”

“Preotul Popescu, de la Cuibul cu Barza, a izbutit sa-si adune toata mahalaua lui in biserica si sa se faca ascultat  si urmat … Enoriasii, care se adunau vrajiti de puterea cuvantului si puritatea purtarii acestui preot, nu-si dau seama ca au apucat pe drumul schismei … veneau ca crestini sa se inchine si sa se simta curatiti inainea unei inspirate evocari a adevarului lui Isus.”

“Iata insa ca batranii preoti ai bisericilor goale, unde se morfoleste nazal, in fata a doua babe surde, un tipic nestiut si neinteles, dar imutabil si sfintit de chiar dispretul celor ce-l slujesc cu devotement, iata ca batranii sau si mai tinerii unei rutini neobositoare se ridica neinduratori impotriva alarmatului, norocosului insurgent: – Nu va mai duceti la el, crestinilor, fiindca ereticul falsifica sfanta noastra ortodoxie!”

“Nu i-a ascultat nimeni. Auditorii obisnuiti ai parintelui Popescu, fara o prea clara si amanuntita cunostinta a dogmelor greco-orientale, au continuat sa vina la biserica, fiindca esenta crestina  sufletului lor se gasea impacata de cuvantul care-i invata. Ca doctorii ortodoxiei puteau gasi deseori deosebiri de nuante liturgice, – putin ii interesa pe enoriasii captivati, caci n-au fost niciodata preocupati de asemenea studii. Se simteau impacati crestineste sub cuvantul preotului lor si le era de ajuns. Putea fi de ajuns si pentru biserica.”

“Dar, implacabilii golului si statornicitului care nu cere macar oboseala de a-l cunoaste, aveau nevoie de o executie canonica. Au facut-o. Din ea nu are nimic de folosit biserica ortodoxa … Schisma a fost provocata, conturata, precizata de insisi paznicii traditiei.”

“Pasionatii liberarii, din ce in ce mai complete a spiritului uman, n-au de ce sa se planga. Orice pas inainte pe caile limpezirii credintelor e un triumf. Si, in special, schimbarea unor simple devotiuni opace sau sugestii ancestrale in formulari de constiinta, e revolutia minunata cu care biserica se inviaza mereu pe ea insasi, pentru a se face initiatoare, neinchipuit de anticipata, a marilor eliberari omenesti.”

“Printre preoti, chiar daca unii simpatizau oarecum cu lucrarea inceputa de Teodor Popsecu in biserica, nu aveau curajul s-o spuna in public. Un preot, D. Turcu a scris totusi in ziarul “Dimineata” prin ianuarie – februarie 1924. “preotii care au o idee buna despre activitatea de la Cuibul cu Barza, sa nu indrazneasca sa si-o spuna pe fata, pe cand ceilalti o acopere cu toate ocarile? Cat de multi sunt cei ce au o idee foarte buna despre preotul Teodor Popescu, o stiu eu, din numeroasele marturisiri pe care mi le fac aproape toti preotii tineri si entuziasti cu care ma intalnesc. Daca preotii, in aceasta chestiune, in care este vorba de principii si de activitate pastorala vie si deosebita, nu au indraznit pana acum sa intervina in favoarea preotului Teodor Popescu, in schimb, insa i-au sarit in ajutor credinciosii, in numar mare si cu hotarare nestramutata, asa cum nu s-a mai vazut in biserica noastra …. Putea preotul Teodor Popescu sa faca parte dintr-o banda de hoti de talhari, de criminali sau de falsificatori de bancnote, putea el sa fi fost un inselator ordinar, un excroc si nu s-ar fi repezit nimeni asupra lui cu atata furie, cum s-au repezit acum, pentru ca este vorba de chestiuni bisericesti …totdeauna polemicile bisericesti si razboaiele bisericesti au culminat cu o violenta aproape necunoscute pe alte taramuri.”

In ziarul “Dimineata” din 1924 Teodor Popescu a publicat unele lamuriri in legatura cu miscarea de la Cuibul cu Barza. In ultimul articol din aceste lamuriri, scria: “Convingerea mea adanca este ca aceasta miscare e inlaturara din biserica din pricina sparturii care a facut-o in fagasul vietii din acest oras si din alte parti, prin viata celor intrati in miscare, adica a celor hotarati la o viata dupa Evanghelie. Evanghelia spune lamurit ca oamenii iubesc mai mult intunericul decat lumina, cand faptele lor sunt rele …”

“Daca barbatul devenit credincios, nu mai simtea placere sa viziteze localuri in care sotia necredincioasa isi gasea placerea, femeia a inceput sa fie nemultumita. Daca parintii plecand de acasa, lasau baiatului sau fetei, acum credinciosi, vorba ca, daca vine cutare, sa-i spuna cutare minciuna si acela sau aceea nu se invoia, parintii au inceput sa se arate nemultumiti. Daca un tanar, acum credincios, nu se mai invoia sa insoteasca pe prietenii lui in localuri de bauturi sau de alt fel, aceia se porneau contra acestuia, zeflemisindu-l, ba chiar urandu-l de-a binelea …

Astfel de lucruri au dat de gandit. Si astfel s-a dus vestea de miscare. Spartura facuta in fagasul vietii obisnuite e clara.”

“In ce priveste pe preoti, aceasta miscare noua in sanul bisericii a inceput sa cam puna pe ganduri, ba chiar sa le dea de banuit. Pe multi preoti, socotiti mai cu vaza miscarea noastra i-a pus in umbra, i-a intunecat. Inactivitatea celor mai multi pe taramul Evangheliei a iesit dureros la iveala. Acestia nu se putea sa nu ia atitudine contra. Nu putini dintre ei ne-au numit fanatici, nebuni, “Noi ramanem asa cum am apucat”, adica in vechile noastre pacate, raspundeau celor ce-i intrebau de miscare.”

“In felul acesta solidaritatea de viata s-a rupt, necredinta multora s-a dat pe fata, golul sufletesc al altora a iesit la iveala. Iata spartura.”

“Gandul meu a fost sa-mi vad mai departe de lucru in sanul bisericii in care m-am nascut si am crescut, nutrind tainic nadejdea ca actiunea, pornita si dusa mai departe va influenta in bine si va contribui intr-o masura cat de mica la inviorarea mult dorita. De n-as fi fost purtat de acest gand, as fi demisionat in urma scandalului ce mi s-a facut in biserica. Am preferat insa sa primesc sa fiu osandit. Pentru chestiuni de tipic, autoritatea m-a inlaturat si odata cu mine a inlaturat din biserica si miscarea pornita. Nu ma revolt din aceasta pricina. Am constiinta ca n-am gresit fata de biserica si fata de neamul meu, daca m-am indreptat de-a binelea fata de Evanghelie, indreptand spre ea si pe altii. Si pe cat ma va ajuta Dumnezeu, voi lucra si mai departe.”

“Prevad ca de acum voi avea de intampinat piedici mari. Ele au si inceput sa se arate. Spun insa celor ce cauta sa-mi puna piedici, ca nu fac altceva decat dau dovada de neputinta lor. Adevarului nu i se poate opune forta multa vreme. Un om nepartinitor judeca asa cum a  judecat vestitul Gamaliel: Daca aceasta miscare e de la Dumnezeu, nu e pe lume forta care s-o poata impiedica. Viitorul va dovedi daca ne-am intemeiat pe adevar sau nu; si va dovedi prin aceea ce va ramane din munca noastra si prin proportiile ce va lua miscarea inceputa. Chiar daca sunt inlaturat din sanul bisericii, nu-mi voi pierde eu vremea sa lupt contra bisericii, ci voi lupta contra nestiintei si a pacatului si voi cauta sa castig suflete, nu pentru mine, ci pentru Cristos. Si daca totusi altii ne vor sili la lupta, o vom primi, prigonirea este anuntata clar in Evanghelie, de aceea ea nu ne surprinde. Rea o fi vijelia care indoaie pomii, le rupe frunze si ramuri; insa le face si un serviciu: ii face sa-si adanceasca tot mai mult radacinile in pamant, de unde sorb mai multa hrana, deci tot mai multa putere. Piedicile ce ni se pun in cale, prigonirea, vor face sa ne incredem mai mult in Domnul, in mana caruia am incredintat soarta noastra. Vom avea prilejul sa vedem daca libertatea de constiinta nu e decat pe hartie. Intemeiati pe minunatele fagaduinte ale lui Dumnezeu, vom cauta sa ne vedem linistiti de lucru …”

“In alte tari autoritatea civila, intelegand ce foloase mari are statul din miscarile sanatoase care indrumeaza lumea spre Evanghelie, incurajeaza aceste miscari. Cei mai buni cetateni ai statului nu-i formeaza decat Evanghelia. Mult ar fi folosit tara noastra, daca poporului i s-ar fi dat lumina Evangheliei. Si daca sunt oameni care nu numai ca nu dau ei insisi poporului aceasta lumina, dar impiedica si pe cei ce o dau, prin aceasta ei fac un pacat si fata de Dumnezeu si fata de neamul nostru.”

Anunțuri