Iata o sarcina care-mi este foarte dificila: sa scriu ceva despre Aurel Popescu, mentorul meu de-o viata, omul care, dintre toti, m-a influentat cel mai mult in starea si stilul meu de viata. Cum s-a intamplat?
“Nea Aurica” a aparut in viata mea in vremea in care-mi cautam o identitate personala, pe timpul cautarilor dureroase dupa adevar si autenticitate.

N-am fost niciodata strain de crestinism sau spiritualitate. Am crescut doar in casa unui pastor baptist si am fost inconjurat de spiritualitatea evreilor veniti in orizontul familiei noastre pe linia mamei mele. Pe la 17-18 ani insa ma gaseam cam departe de biserica si foarte aproape de o cariera stralucita in organizatia de UTC a Liceului unde imi faceam studiile. Privindu-l si ascultandu-l atatia ani pe tatal meu la amvonul bisericii, invatasem sa vorbesc bine si aveam talent de … propagandist. Ceva era insa putred in sufletul meu si dincolo de famfaronada de suprafata, temeliile tuturor convingerilor mele erau foarte subrede.

Mai mergeam, din cand in cand, la biserica, dar ceea ce auzeam mi se parea foarte departe de realitate si foarte sarac in comparatie cu cautarile mele in lumea literaturii si filosofiei.

Atunci a aparut la orizontul experientelor mele Aurel Popescu, intelectualul fara Seminar, care umplea salile bisericilor cu ascultatori si amvoanele cu un aer tineresc, proaspat, primavaratec si, … mai ales “contemporan.”

Inginer prin formatie scolastica, poet din fire, impatimit de studiul Scripturilor si … “smecher” de Bucuresti prin personalitate, fratele Aurel m-a fascinat din prima clipa. Ii sorbeam cuvintele de pe buze, ii cautam privirile care se plimbau peste audienta, cautam sa-i stau aproape si ma cataram pe pozitia mea de “fiu de predicator” ca sa-i ajung mereu in preajma si sa-i fur ceva din farmecul acelei personalitati unice.

Predestinat parca prin nume sa ajunga “popa”, Aurel Popescu a fost pentru o vreme “copilul spiritual” al lui Teodor Popescu si a frecventat adunarile celor deveniti de buna voie “crestini dupa Evanghelie.” A plecat apoi dintre ei din cauza botezului, pe care-l intelesese si-l primise altfel decat propovaduia Teodor Popescu. A trecut astfel la cultul baptist, dar nimeni n-a putut vreodata sa spuna cu certitudine ce “culoare” doctrinara are. Prin botez “baptist”, prin invatatura despre implinirea profetiilor, despre rapirea Bisericii si despre venirea Domnului “crestin dupa Evanghelie”, prin trairea sentimentala aprinsa, prin graba cu care alerga la rugaciune si prin focul din cantare “pentecostal”, prin simplitate si prin smerenie “ostas al Domnului”, prin dragostea de neam “ortodox imprietenit cu Ioan Alexandru, Aurel Popescu a fost si, slava Domnului, inca mai este un “crestin adevarat” vesnic indragostit de Dumnezeu si de aceia care-L cauta si-L slujesc cu o inima intreaga si consacrata.

A aparut printre noi intr-o vreme in care Statul comunist cauta sa monopolizeze tiranic viata spirituala a natiunii, impingand violent orice alta ideologie sau teologie in dosul usilor inchise ale bibliotecilor si bisericilor. Declarat singurul autorizat sa faca educatia noii generatii, Statul interzisese pentru o vreme bisericilor sa faca educatie copiilor si tinerilor. Daca stau sa ma gandesc bine, prin interzicerea oricaror creatii si participari personale (poezii, cantece, etc.)

Statul comunist impingea bisericile evanghelice spre statutul liturgic al bisericii traditionale ortodoxe. Era vremea cand, dupa o calatorie facuta in orient, Nicolae Ceausescu incepuse o minirevolutie culturala de model chinezesc prin care avea ca scop declarat sa “ia in stapanire constiinta nationala.” Biserica trebuia declarata drept un vestigiu perimat al trecutului condamnat de istorie, iar liderii religiosi, cand nu erau chemati sa faca pe fata propaganda comunista, erau fortati sa se resemneze la lipsa oricarei “relevante” sociale prezente.

Iata de ce, ridicarea providentiala a lui Aurel Popescu a fost o gura de aer peste un crestinism lesinat si agonizant. El vorbea despre un crestinism contemporan ancorat in realitatea cotidiana.

Pentru el, invatatura lui Christos, departe de a fi perimata si condamnata de istorie, era mult mai mult decat o alternativa posibila la ideologia comunista, era singura ideologie destinata sa triumfe intr-un final glorios, in care Christos va veni sa-si ia la Sine Biserica isi va pune la punct vrasmasii si va instaura pe pamant domnia Lui milenara.
Aurel Popescu, a inceput sa vorbeasca de la amvoanele bisericilor baptiste intr-o vreme in care complicitatea fricoasa a liderilor crestini instaurase o liniste vinovata asupra subiectelor declarate “tabu”. Era o “tacere graitoare”, marturisind despre taria persecutiei, dar si despre slabiciunea slujitorilor chemati sa publice mesajul crestin.

Nu-i de mirare ca noi, tinerii, care suntem in orice generatie fermentul chemat sa-si contureze o identitate prin contestarea tuturor randuielilor prezente, eram fermecati de aparitia acestui “protestatar” optimist, pornit parca sa se ia de piept de unul singur cu intreaga opresiune ideologica din Romania.
Desele lui chemari la “ordine” din partea Securitatii politice si ideologice, repetatele lui arestari si indelungatele interogatorii, il faceau sa capete in ochii nostri de tineri idealisti dimensiuni epice.

Anunțuri