In paleta de culori contemporana lui, Aurel Popescu a adus nuanta unui umor fin la adresa “caraghioseniilor” artificiale ale celor care incercau sa incatuseze spiritul in temnita doctrinelor materialismului dialectic si fondul unui bun simt romanesc menit sa ne reintoarca mereu cu picioarele pe pamant la dimensiunile normalului crestin. Predicile sale erau doze binefacatoare de realism aplicate unei societati bantuite de discursurile halucinante ale celor cuprinsi de febra cultului personalitatii celui plasat vremelnic in fruntea Statului.

Ce avea de fapt Partidul Comunist Roman cu “cultele” evanghelice ? Adaugat rudimentarului sistem materialist ateu, peste Romania acelor ani sufla delirant un desantat cult al conducatorului iubit. Inca o data, diagnosticul spiritual si social pus de Biblia asupra celor ce se indeparteaza de Dumnezeu se dovedise corect: Romania innebunise!

“S-au falit ca sunt intelepti si au innebunit; si au schimbat slava Dumnezeului nemuritor intr-o icoana care seamana cu omul muritor … au schimbat in minciuna adavarul lui Dumnezeu, si au slujit si s-au inchinat fapturii in locul Facatorului, care este binecuvantat in veci. Amin!” (Rom. 1:22, 23, 25)

Ateu in teorie, Partidul Comunist s-a lasat corupt si contaminat de paranoia care incoltise in Nicolae Ceausescu, declansand o veritabila campanie de indumnezeire a sefului de Stat. Spiritul uman este religios in esenta si-si cauta dumnezeul. Abandonand “izvorul adevarat”, comunistii romani au desfigurat pentru o vreme spiritul religios al poporului nostru si si-au sapat mereu “puturi care nu tin apa”. Idolii vremii s-au chemat rand pe rand: Lenin, Stalin, Marx, Engels, Gheorhe Gheorghiu Dej si era acum prezent in toate casele, pe toti peretii scolilor, in toate publicatiile presei, in toate telejurnalele de seara si de noapte icoana lui Nicolae Ceausescu:

“Treceti in ostroavele Chitim, si priviti! Trimiteti la Chedar, uitati-va„ bine, si vedeti daca„ s-a intamplat acolo asa ceva: si-a schimbat vreodata un popor dumnezeii, macar ca„ei nu sunt dumnezei? Dar poporulMeu si-a schimbat slava, cu ceva care nu este de nici un ajutor!
Mirati-va de asa ceva, ceruri, infiorati-va„de spaima„si groaza, zice Domnul. Caci poporul Meu a savarsit un indoit pacat: M-au parasit pe Mine, Izvorul apelor vii, si si-au sapat puturi, puturi crapate, care nu tin apa.” (Ieremia 2:10-13).

Idolatrizarea elementelor din sistemul social comunist nu era ceva nou. Directia nu era noua. Pervertirea spiritului crestin romanesc fusese evidenta inca din debuturile comunismului in Romania. Ea inflorise fatis intr-una din clasicele povesti “comuniste” ale lui Mihai Beniuc, in care este suficient sa inlocuiesti in text numele lui Dumnezeu cu numele Partidului pentru ca sa-ti sara in ochi falsificarea:

“Partidul e-n toate, e-n cele ce sunt
Si-n cele ce maine vor rade la soare …”

In anii tulburi ai deceniului sapte din secolul douazeci, idolatria masinariei de propaganda inventase cele mai desantate complimente pentru “conducatorul iubit”: “Luceafarul”, “Geniul carpatilor”, Vrednicul urmas al lui Decebal”, “Carmaciul”, “Un nou Mihai Viteazu”, “O personalitate majora a politicii internationale”, “Cel mai iubit om al Romaniei”, “Intaiul cetatean al tarii”, etc.

Fratele meu, care lucra ca inginer la IIRUC – Bucuresti, mi-a povestit cu un glas ragusit ce i se intamplase cu o zi in urma. Suparat ca nu fusese aclamat cu destul entuziasm proletar in vizita pe care o facuse oamenilor de pe acolo, Ceausescu se plansese secretarului de partid local. Urmarea a fost ca acest secretar de partid pe instutitie i-a adunat pe toti oamenii cu functii de raspundere din unitate in sala de festivitati si i-a pus sa scandeze timp de 45 de minute lozincile care “nu se auzisera bine” in timpul vizitei lui Ceausescu. In fata unei sali ridicate in picioare, secretarul de partid era tolanit comod pe un fotoliu si cu picioarele ridicate pe masa de conferinte. Din cand in cand, facea un semn si zicea: “Mai tare tovarasi! Mai cu entuziasm! Data viitoare sa stim cum sa energizam masele populare si sa-l cinstim pe preaiubitul nostru conducator.”

Aparut printre noi pe fundalul acesta grotesc, Aurel Popescu a fost unul din glasurile celor care, asemenea celui din celebra povestire, au indraznit sa strige in gura mare: “Imparatul e gol!”

In aceasta minoritara tabara, el s-a imprietenit foarte repede si foarte trainic cu alte personalitati contestatare ca preotul Calciu Dumitreasa, Pavel Nicolescu, Paul Goma si Iosif Ton.

Anunțuri