Probabil ca cea mai corecta caracterizare a lui Aurel Popescu este aceea care-l defineste drept un om “autentic”. Termenul este un derivat din doua cuvinte grecesti, care impreuna inseamna “original, ca opus al unei copii”.

Oamenii autentici sunt oamenii experientelor personale, pasionati dupa adevar si porniti cu inversunare impotriva a tot ceea ce este fals sau neadevarat. Ei au spiritul de “pionieri” ai marilor miscari sociale, refuzand sistematic sa “se incoloneze” si sa mearga la vale “cu multimea”. Astfel de oameni nu sunt in nici un fel perfecti, caci perfectiune nu exista, dar chiar si atunci cand gresesc, ei o fac dintr-o consecventa cu ei insisi, cu cei din jurul lor si cu Dumnezeu. Pentru ei, nici o greseala nu este finala, ci doar o oportunitate pentru o foarte necesara imbunatatire. Sinceri si deschisi pana in maduva fiintei lor, oamenii autentici sunt aparitii binevenite intr-o lume de “pseudo-sfinti” si de eroi artificiali. Dumnezeu cauta in fiecare generatie oameni autentici, porniti in aventura experientelor personale ale vietii, nemultumiti cu imitatii de mana a doua si nesaturati de ceea ce aud de la altii.

Iata cum caracterizeaza Aurel Popescu “autenticitatea” crestinismului:

“Vreau sa va spun ca cele mai interesante marturii sunt acelea care istorisesc “intamplari”, nu opinii. Un evanghelist sau un predicator care se pregateste, care poate ca n-are prea mult har, dar se pregateste si citeste o sumedenie de lucruri scrise de altii este in stare sa le redea apoi altora. Daca are si nitel talent, ramanem incantati de ceea ce auzim, desi s-ar putea ca el sa nu ne transmita nimic durabil, daca ne da numai din literatura citita. O astfel de isprava poate face oricine care se instruieste si-i da drumul, dar sa ne spuna ce-i cu el, sa ne dea ceva din viata lui, din experientele lui personale nu poate. Asta-i mai greu, caci s-ar putea ca el sa nu le aiba! Si atunci el ne vorbeste din carti.

M-am dus de curand prin textul Evangheliilor si mi-am dat seama inca o data ca puterea lor sta in relatarea unor intamplari reale, intre persoane reale, cu probleme reale. La sfarsitul unor astfel de intamplari ne este dat si cate un verset sau doua care comenteaza pentru noi semnificatia intamplarii, dar nu este in nici un caz vorba despre prelegeri de teologie. Astea sunt in epistole. Evangheliile sunt marturia unei vieti care a fost traita si a intrat sub incidenta unei intalniri personale cu Isus Christos.

Chestiunea aceasta este foarte importanta pentru ca, din cate am bagat eu de seama la mine si din cate am bagat eu de seama si la altii, noi le spunem la oameni mai mult ceea ce stim de prin carti, dar n-avem curajul sa le spunem ceea ce au spus odinioara apostolii: “Uita-te la noi! Vrei sa vezi un crestin adevarat, ia uita-te la mine!”

Cunosc un frate care, plecand odata de la Oradea spre Cluj, a vrut sa fie luat cu masina si a facut autostopul. Era in ajunul Craciunului si a stat impreuna cu sotia lui la marginea drumului. A oprit o masina si i-a luat. Era masina unuia “mare” de la Cluj. S-a indurat de ei, i-a vazut oameni seriosi si i-a luat cu ei.

Din discutie reiesese ca astia fusesera la aprovizionare. Erau oameni mari in Partidul Comunist, aveau functie mare si facusera aprovizionari pentru masa mare de Craciun. Pentru ei nu era vorba de nasterea Domnului, ci de Craciun, prilej de petrecere, de tuica, de vin, de sarmale, de purcel si de alte astfel de delicateturi.

Cei doi oameni credinciosi au fost intrebati si ei cum se pregatesc de Craciun. Ei au raspuns:

“Si noi serbam Craciunul, da^ … mai exista si alta modalitate de a-l serba.”

“Ei, cum? Ce alta modalitate? Pai tuica, vin ..”

“Ei nu …”, zice crestinul. “Dumneavoastra de fapt pe cine serbati la Craciunul asta?”

“Pai, Craciunul …”

“Craciunul, craciunul …dar sarbatoarea este in cinstea nasterii Domnului Isus. Asta o serbati de fapt.”

“Aaah”, zice omul, “noi nu ne-am gandit la chestia asta.”

“Noi ne-am gandit.” Si credinciosul a inceput sa le vorbeasca despre Domnul Isus.

Eu il cunosc pe omul asta. Trebuie sa fi fost ceva foarte frumos in masina aceea. Era si predicator bun, dar stia sa si vorbeasca cu oamenii! Asta e foarte important! Sa stim sa predicam Evanghelia de la om la om. Mai multi se intorc la Dumnezeu prin credinciosii care vorbesc cu altii, de la om la om, decat prin predicile spuse in biserica. Pentru ca oamenii care stau de vorba cu noi se uita la noi, ne pipaie cu privirea, ne simt cu spiritul si stiu daca suntem numai niste oameni care “dam cu vorba” sau daca traim autentic ceea ce le spunem.

Incet, incet, atmosfera s-a schimbat in masina si oamenii care ascultau au inceput sa inteleaga.

“Dar unde ati vazut dumneavoastra oameni de felul asta? Ca oamenii despre care vorbiti dumneavoastra seamana cu personajul acesta despre care ne spuneti … cu Isus Christos, despre care noi am auzit, dar nu ne-am interesat.”

“Pai”, zice, “vreti sa stiti unde sa-i gasiti? Uitati-va la noi.”

Asta era foarte fain … A fost o asa mare lucrare a Duhului acolo, ca atunci cand au ajuns la marginea orasului si trebuia sa-i lase la bariera, oamenii aceia “mari” nu s-au lasat, ci i-au dus pana acasa. Ba inca le-au carat si bagajele care erau cam grele pentru doi oameni de varsta mai inaintata, ca ei.

Se intalnisera cu doi crestini adevarati care stiau sa spuna cateva cuvinte despre Domnul, dar nu numai cuvintele vorbeau, ei insisi, persoana lor schimbata vorbea.

Inca o data, e foarte important sa vorbim, dar e foarte important sa dam marturie din experienta noastra personala. Ca oamenii din Scriptura au facut …, ca unii din urmasii lor au fost martiri e bine. Ce fac insa eu si cu dumneata in lucrarea aceasta mare a lui Dumnezeu, care nu se poate baza numai pe cativa oameni cu daruri stralucite, ci se bazeaza pe lucrarea pe care o face fiecare crestin convertit ? Asta e intrebarea si fiecare dintre noi trebuie sa-i dea un raspuns.”

Anunțuri