Am auzit pe cineva spunand: “Copiii de azi cresc mai mari si mai repede, dar unii nu ajung niciodata la … maturitate.” Stiam ca desi esti copil doar o data in viata, imatur poti ramane … toata viata. Nimeni nu creste daca ingaduie mereu altora sa hotarasca in locul lui. Toti cei care cresc in casele noastre trebuie sa ajunga la varsta la care pot incepe sa traiasca pe propriile lor picioare. A fi matur inseamna a fi in stare sa-ti faci datoria, fie ca esti supravegheat sau nu; inseamna sa fii in stare sa termini ceea ce ai inceput, sa poti purta bani in buzunar fara sa simti imediat nevoia sa-i cheltuiesti si mai inseamna sa poti suporta o nedreptate fara sa incerci sa-ti faci singur dreptate. Maturitatea crestina presupune o acceptare a existentei lui Dumnezeu si a totalei noastre dependente de ajutorul divin.

In pragul varstei de paisprezece ani, tinerii evrei devin “bar mitva” (fiu al Legii). Evenimetul marcheaza clipa in care un suflet devine direct raspunzator inaintea lui Dumnezeu si suficient de matur pentru a fi integrat in multimea inchinatorilor de la Templu. Prin vara lui 1999, eram impreuna cu tatal meu, cu Aurel Popescu, Nelu Gug si inca alti cativa romani la Ierusalim. Intamplarea a facut ca tocmai in ziua aceea, un grup de tineri evrei sa fie declarati “bar mitva.” Strigatele mamelor cocotate pe gardul care despartea curtea barbatilor de curtea femeilor, bomboanele aruncate peste capetele participantilor, imbinarea aceea de tineri imberbi si batrani barbosi umplea locul din fata celebrului “zid al plangerii” cu bucuria unui festival multicolor. Unul dintre parinti, patruns de entuziasmul clipei, isi purta fiul pe umeri, lasandu-se calarit de buna voie pentru ultima oara de fatul adus acum sa treaca pragul maturitatii. Imbrobodit in sal (talil) si infasurat in filacterii, copilul batea la portile lumii spirituale printr-o scurta lectura din sulul Torei. Cei din jur il ascultau bucurosi si-l priveau cu aprobare.

Cam asa ceva voi face si eu acum, cu entuziasmul comun tatalui din lumea amintirilor. Pe umerii mei imaginari, voi aduce inaintea voastra chipul fetei mele de patrusprezece ani in clipa cand am observat surprins trecerea ei in lumea celor suficient de maturi ca sa aiba o relatie personala cu dumnezeirea.
Intamplarea s-a petrecut in vara anului 2002. Ocazia a fost participarea noastra la tabara tineretului baptist de la Colorado. Ca sa ne rasplateasca pentru efortul de a veni printre ei, tinerii au hotarat ca sa fim cazati la un motel din apropierea rusticei tabere. Seara, ne intorceam in camera de hotel si, din obisnuinta conectam computerul portabil la Internet pentru a-mi verifica corespondenta. In fiecare seara, incercarile mele erau indelungate si lipsite de reusita. Serverul local era insuficient pentru numarul solicitantilor. De obicei, dupa 15 – 20 de minute ma lasam batut si ii lasam computerul fetei mele, Sarah. De fiecare data, ea intra “on line” de parca avea o parola magica, iar eu ma invarteam in asternut plin de invidie. Dupa cateva astfel de seri, am auzit-o pe Sarah soptindu-i sotiei mele: “Sti de ce eu reusesc de fiecare data sa ma conectez la Internet si tata nu ? Pentru ca, de fiecare data, eu ma rog inainte de a incerca conectia. Dumnezeu ma aude si ma ajuta!”

Marturisesc ca am trait sentimente complexe si cumva diametral opuse. Pe de o parte m-am simtit vinovat si umilit in postura mea de tata si de pastor “cu experienta.” Copilul meu avea mai multa competenta sa vorbeasca tinerilor din tabara despre viata de rugaciune …. Pe de alta parte, m-am bucurat pana in adancurile fiintei sa primesc pentru prima data semnul ca fata mea a trecut pragul educatiei primite de la parinti spre lumea experientelor personale cu Dumnezeul cel viu. N-au fost chiote ca in curtea Templului de la Ierusalim, n-au fost bomboane aruncate ca niste artificii in aer, dar a fost bucuria unui parinte care-si vedea copilul devenind sub ochii lui “bar mitva”, o persoana cu responsabilitati si drepturi personale in lumea adevaratilor inchinatori prin duh si prin adevar.

Anunțuri