L-am avut iarasi printre noi in 9 Februarie 2003. A venit la o nunta, dar a ramas sa sarbatoreasca alaturi de noi cei 20 de ani scursi de la plantarea bisericii in Hollywood. Parca mai ieri m-a intalnit la Kitchener, Canada si mi-a spus: “Daca vrei, vino sa vezi lucrarea din California. Avem nevoie de un om acolo.”

Am venit in iarna lui 1983, iar in primavara m-am mutat definitiv in Los Angeles. Dansul m-a sfatuit sa merg si la San Francisco si sa vad biserica ramasa fara pastor prin moartea fratelui Botan. M-am dus, am vazut biserica de acolo, dar am ales sa raman in Los Angeles, alaturi de fratele Popovici:

“Stiti, eu n-am fost pastor in tara. N-am experienta. Daca dau de probleme in San Francisco, ma inec singur. Prefer sa raman aici si sa invat de la dumneavoastra, iar daca dau de probleme, am sa strig: “Ajutor!” si veti veni repede sa ne scoateti din impas.”

Asa am spus si asa a si fost. Dumnezeu m-a rasplatit pentru atitudinea mea de “ucenic” si mi-a facut parte sa cresc in anii de pastorala la umbra unor giganti ai lucrarii crestine: Petru Popovici, Richard Wurmbrand, Simion Cure, Liviu Olah.

La inceput, fratele Petru Popovici a impins un grup de 27 de membrii din biserica lui sa vina cu mine si sa formeze nucleul noii biserici din Hollywood. Peste alti trei ani, dansul avea sa impinga inca 50 de membrii sa ni se alature pentru a forma o biserica in Orange Count], biserica pastorita de dansul in Bellflower ramanand sa acopere aria lui Los Angeles County.

Dupa principiul plantarii de noi biserici, “ne-am impartit, fara sa ne despartim” si am ramas, asa cum am repetat-o in nenumarate ocazii de-a lungul anilor, “o singura biserica, dar care se aduna in doua locuri diferite din motive misionare.” Lucrul acesta s-a vazut din faptul ca biserica Bellflo[er mi-a platit jumatate din salariu in primul an de activitate, s-a vazut din  nenumaratele servicii comune si s-a vazut din faptul ca acum, la aniversarea celor 20 de ani scursi intre timp, cele doua biserici au venit iar sa se adune impreuna si sa-I multumeasca Domnului pentru harul Lui daruit unor romani plecati de acasa si ajunsi tocmai la capatul pamantului.

La serbarea de aniversare au participat si Liviu Tiplea, prietenul meu si pastorul de astazi al bisericii din La Habra, fosta in Bellflower, Pavel Nicolescu, invitatul nostru de la New York si Paul Dan, trimisul nostru misionar in Romania.

Predica de baza a avut-o insa fratele Petru Popovici, iar ocazia i-a prilejuit o rememorare a anilor de initiative misionare, o reverie in atmosfera unor impliniri personale si colective. Slavit sa fie Domnul pentru toate!

Privindu-l si ascultandu-l pe fratele Petru Popovici, am cautat sa recapitulez cele invatate de la dansul. Am revazut cele cinci mari principii care i-au inlesnit lucrarea si l-au propulsat in fruntea unei generatii de slujitori ai lui Dumnezeu.

In primul rand a fost sincer si cinstit cu sine insusi. Niciodata nu l-a parasit sentimentul unei totale nevrednicii care l-a impins sa se agate intotdeauna de puterea si prezenta lui Dumnezeu alaturi de sine.

Dupa propria lui marturisire, fratele Petru Popovici a fost “un om neispravit”. N-a terminat nici macar Seminarul … Asta l-a facut sa munceasca pe branci toata viata, citind cu sete, scriind cu intensitate, predicand mereu si raspandind “mai mult ca altii” mesajul despre dragostea si harul lui Dumnezeu in Christos. N-a avut si nici n-a dorit niciodata sa aibe o “diploma” pe care sa o atarne pe perete si care sa-i dea sentimentul ca “a ajuns”, “a terminat” ceva. S-a lasat stapanit mereu de ravna unuia care “n-a terminat inca”, a unuia care “mai are de facut ceva” pentru a-si implini misiunea.

In al doilea rand, fratele Petru Popovici a fost mereu printre oameni, accesibil tuturor, mereu gata sa fie atent si serviabil. Cei care l-au cunoscut personal nu stiu nimic despre “marele si inegalabilul Petru Popovici”. Ei l-au cunoscut numai pe “fratele Pitt”, cel mereu cu zambetul pe buze si cu flacara slujirii in inima.

Citeam nu de mult despre un om care a cerut sa fie primit printre invatatorii de Scoala duminicala la una din bisericile de aici. Era un om inzestrat cu multe daruri spirituale, mai ales cu o patrundere ascutita in sensul si semnificatia Scripturilor pentru viata practica. Pastorul bisericii l-a primit cu bucurie si i-a spus:

“Daca vrei sa incepi sa-i inveti pe oameni trebuie mai intai sa stabilesti bune relatii cu ei. Du-te pe la ei pe acasa, scoate-i pe cativa la o masa in oras sau la o excursie in aer liber. Cauta sa devii ca unul din ei, altfel nu-i vei putea convinge ca esti doar un “om obisnuit, dar care are un Dumnezeu neobisnuit.”

Cel vizat a ascultat fara nici un entuziasm sfatul pastorului. Parea nemultumit. Intr-un tarziu, a raspuns:

“Am cincizeci de ani. N-am vreme de iarba verde. Eu vreau sa tin studii cu ei. N-am timp de pierdut in chestii “sociale”. N-am nevoie de prietenia lor. Am nevoie doar de atentia lor.”

Pastorul i-a raspuns: “Cauta in alta parte. Nu in biserica noastra. Cine n-are timp pentru inima noastra, n-are drept nici la atentia noastra.”

In al treilea rand, fratele Popovici a fost intotdeauna gata sa lucreze nevazut si neapreciat de altii. Exista unii care sunt harnici numai in lucrarile care se fac sub reflectoarele scenei publice. Ei cauta mai mult slava popularitatii, decat slujirea Marelui Stapan.

Pe fratele Pitt l-am gasit intr-o dimineata bagat jumatate sub un “compozer” stricat. Era plin de vopsea tipografica si tare necajit ca nu poate drege masinaria aceea imbatranita de ani si depasita de tehnologie. M-am oferit sa-l ajut, dar mi-am dat seama ca nu ma pricep nici pe jumatate sa fac ceea ce facea dansul. Cand le invatase pe toate?

“Nevoia te invata, frate Daniel, nevoia …”

Nevoia asta il invatase sa fie si tipograf, si tehnician radio si tehnoredactor si cumparator de materiale si caraus si … femeie de serviciu. N-a fost niciodata vreo slujba prea mica sau prea neplacuta pentru a o face.  Nu s-a multumit sa se protapeasca doar la amvon, in fruntea bisericii, ci a stiut sa se coboare la munca nevazuta si neapreciata a “neesentialelor strict nescesare.” Si-a trait viata in fata unei singure audiente: aceea a ochilor lui Dumnezeu. De aceea, nimic n-a fost lipsit de valoare sau nevrednic de rasplata.

Imi aduc aminte ca m-am suparat odata in fata unui vraf de pagini deja aranjate pentru legatorie in care am gasit o eroare care le facea imposibil de folosit. Ma durea toata munca si timpul irosit degeaba. M-a batut pe umar si mi-a spus parinteste, cu un glas cald si vesel: “Fii linistit ca nimic nu-si pierde rasplata de la Domnul. El va rasplati chiar si munca aceasta care nu se vede si nu va fi de folos altora. Dumnezeu vede inima si rasplateste dorinta ei sincera.”

In al patrulea rand, fratele Petru Popovici a fost gata sa se dea la o parte. Foarte rar l-am vazut luptand cu ambitie pentru ceva. Convingerea lui a fost ca singurul strict esential in lucrarea lui Dumnezeu este Dumnezeu insusi. Noi, toti ceilalti, suntem dispensabili. Aceasta convingere l-a facut sa nu accepte decat foarte rar functii de conducere in Asociatie. A preferat pozitii de lucru, la revista Asociatiei sau la Calendarul Scolii Duminicale.

Cand s-a hotarat sa se retraga de la Belfflower si sa plece la Sacramento, m-am dus la dansul acasa si l-am intrebat: “De ce?”

Mi-a raspuns: “Frate Daniel, simt ca mi-am incheiat mandatul dat de Domnul aici. Eu n-am batut niciodata cu pumnul in masa ca sa fiu ascultat. Nu mi-am impus punctul de vedere. I-am lasat pe altii sa vorbeasca mai intai, iar eu am tras concluziile la urma. Dumnezeu a facut ca vorbele mele sa fie primite si acceptate de ceilalti. Autoritatea vine de la Domnul. Acum, aici nu mai este asa. Este semn ca trebuie sa ma retrag in alta parte si sa vina un altul. Dumnezeu vrea sa dea autoritatea Sa altuia, nu mie.”

Paradoxal, aceasta pozitie i-a adus peste ani o pozitie de autoritate pe care nu o are nimeni dintre pastorii in viata. L-am vazut printre noi iarasi si m-am uitat la oamenii care-l ascultau in sala bisericii. Cuvintele dansului erau ca loviturile unui ciocan plecat sa despice stanca. Inimile erau cercetate si raspundeau cu interes la intensitatea celui care le predica. Fratele Petru Popovici le vorbea “ca unul care avea putere”.

In al cincilea rand, fratele Pitt a fost “credincios in lucrurile mici”. Ocaziile mari pentru a face bine altora vin rar, dar cele mici ne inconjoara toata ziua.

Imi aduc aminte ca mi-a povestit cum, la inceputul lucrarii sale in Los Angeles, Biserica nu i-a putut oferi un salariu si a trebuit sa se angajeze la o companie ca lucrator necalificat. L-au pus sa stivuiasca niste cartoane care ieseau in mare viteza de la o masina de presat si sa le transporte cu un carucior pana la un loc de unde erau preluate de o alta masina din fluxul tehnologic. Pedant si iubitor de frumos pana la amanunt, fratele Pitt tinea cu tot dinadinsul ca stiva de cartoane sa fie mereu “aliniate la mare fix” pe carucior. Aceasta pasiune pentru amanunte i-a adus o neasteptata promovare.

Supraveghetorul de sectie l-a vazut cu cata grija si pricepere aseaza cartoanele pe carucior si l-a trecut sa lucreze pe o masina unde efortul fizic era cu mult mai mic! Se cerea insa mare atentie si pricepere la … aranjarea cartoanelor care urmau sa fie taiate de lama unui cutit automat.

Majoritatea oamenilor uita ca toate marile calatorii sunt facute din pasi micuti si, din nerabdare, ar dori sa sara dintr-o data tocmai la capatul drumului. Fratele Pitt a fost dintre putinii care a stiut ca amanuntele sunt cuburile din care sunt construite toate constructiile marete ale lumii, iar cine vrea sa o scoata cu bine la capat, trebuie sa fie foarte atent la fiecare … cubulet! Orice lucru care merita sa fie facut, merita sa fie facut foarte bine!

Atentia fata de amanunte si pasiunea pentru un lucru bine facut a fost manifestata de fratele Pitt si in legaturile cu oamenii. La dansul, “relatiile” au fost intotdeauna mai importante decat “realizarile”. Intr-o companie pornita pe productivitate, relatiile sunt intotdeauna trecute pe locul doi. Prioritate au realizarile. Nu conteaza daca seful tine la muncitori. N-are importanta daca muncitorii lucreaza bodoganind si pleaca nemultumiti acasa. Productia sa mearga! In Biserica lui Christos, ordinea este inversa. Relatiile sunt mai pretioase decat realizarile. Relatiile ilustreaza si formeaza caracterul nostru, singura “realizare” pe care o vom lua cu noi in vesnicie. Toate celelalte, cladiri mari, carti, reviste, statii de radio sau gradinite de copii si spitale vor ramane aici. “Ce facem” este treaba lui Dumnezeu. “Cum facem” este responsabilitatea noastra! Faptele bune au fost pregatite mai dinainte. Ramane insa ca fiecare dintre noi sa vegheze la felul in care trecem prin ele.

Nici un slujitor al lui Dumnezeu n-ar trebui sa creada ca are dreptul sa fie intr-o biserica mai mare, daca el nu reuseste mai intai sa fie o binecuvantare pentru o biserica mica!

Anunțuri