Cine a spus ca simplitatea este uneori complexa si lipsa de carte nu inseamna neaparat si lipsa de intelepciune? Un exemplu despre aceste realitati il constituie si fratele Sfatcu de la Iasi. L-am cunoscut pe cand faceam practica in Biserica de acolo, in anii de Seminar, cand teoria de la scoala era completata de realitatea de pe terenul bisericilor.

Nea Culita a fost omul care m-a impresionat cel mai mult in anii aceia ai inceputului. Om de o inalta tinuta morala, contabil prin educatie si intemeietor, alaturi de Pricop Tarniceru, al Bisericii Baptiste din dealul Sarariei, fratele Sfatcu a fost un munte de umor si o cascada de intelepciune.

Pe cand familiile celor doi erau si singurele din nou formata biserica, fratele Sfatcu ii spunea fratelui Tarniceru duminica dimineata: „Matale incepe ora de rugaciune, ca eu ma duc prin piata si prin hala sa chem ceva oameni sa vina.”

Cu aceasta „chemare de oameni” Sfatcu si Tarniceru au umplut incet, incet adunarea. Oamenii erau adusi la Biserica, dar erau adusi mai ales acasa. Niciodata in viata mea n-am vazut oameni mai primitori si case mai ospitaliere. Tinerii pe care i-am gasit eu cand am inceput sa merg la Iasi ii spuneau lui nea iCulita simplu: „tata Sfatcu”.
In saracia lui a crescut o casa de copii. Lipsit el insusi de accesul la scoli inalte i-a indemnat pe ai lui sa nu se multumeasca cu putin. Dionisie a ajuns profesor. Aurora si Tudorica au ajuns medici. Costica a ajuns inginer mecanic. Genoveva era pe cale sa ajunga profesoara cand a avut zborul frant de interventia organelor de Securitate. Astazi, ea conduce o organizatie misionara in America. Toti au mostenit de la nenea Sfatcu o minte harnica si o extraordinara putere de asimilare.

La servici, domnul Sfatcu ducea mereu un teanc de carti si in mod invariabil cativa cartofi copti, hrana saracului. Nu stiu cum se facea, dar, desi aveau alte mancaruri mai alese, toti colegii si sefii pofteau la cartofii aceia copti a caror aroma ii tragea de nas si-i aduna in jurul biroului acestui om sarac, la un pranz de glume si voie buna.

In biserica, le-a facut pe toate: a cantat la armoniu, la vioara, in cor, a dirijat corul, a tinut ore de rugaciune, de scoala duminicala, a predicat si a vizitat neobosit oamenii.

Cei care l-au cunoscut, l-au vazut foarte rar nervos. Avea mereu un zambet sagalnic pe buze, ochii mari si buni, iar mainile erau parca pornite intotdeauna sa mangaie si sa alinte.

M-a luat intr-un sfarsit de saptamana cu el sa vizitam niste bisericute mici, peste dealuri si vai acoperite cu paduri si vii nesfarsite. Pe drum, mi-a tinut vesel adevarate lectii de zoologie, botanica si istorie. Se oprea sa-mi spuna ce pasare canta si urma carui animal am intalnit-o. Stia totul despre copacii pe care-i saluta ca pe niste prieteni vechi, deprinsi cu vizitele lui „pastorale.” De la dansul am aflat ca numirile manastirii „Galata” si a orasului Galati vin de la cete de „gali” plecati tocmai din Franta de azi sa faca comert in interiorul batranului continent. Noaptea, ma invata numele constelatiilor si tresarea copilareste ori de cate ori o stea cazatoare strapungea ca o sulita intinderea cerului.

Despre spiritualitatea adanca a lui neaiCulita am sa va vorbesc prin doua intamplari, una din anii de activitate intensa si alta desprinsa din anii din urma, cand boala necrutatoare i-a ingreuiat pasii si l-au tintuit mai mult la pat.

Toti oamenii care-l stiau, cunosteau ca fratele Sfatcu este implicat in traficul cu Biblii. Il stiau crestinii care veneau de peste mari si tari si-l stiau chiar si cei de la Securitate. Acestia din urma il luau adesea la „sediu” si cautau sa-l razgandeasca cu intrebari dure si cu amenintari: „Ai sa ajungi in inchisoare! Esti impotriva politicii Statului! Ai contacte interzise de lege cu straini care viziteaza Romania. Spune-mi numele strainilor cu care ai avut contact! Cine te-a vizitat acasa?”

Acestui potop inchizitional, nenea Culita le facea fata cu un zambet tamp agatat smecher ca masca peste inteligenta lui sclipitoare si le raspundea invariabil cu fraza: „La mine acasa nu primesc straini. La mine acasa vine multa lume. Toti sunt sau prieteni sau rude. Cei care au venit aseara au fost fratii mei de departe. Asta dumneavoastra nu puteti intelege … Aia n-au fost straini. Eu n-am calcat legea. Au fost frati de-ai mei de departe. Nu va intereseaza pe dumneavoastra numele lor …”

Intr-una din diminetile primavaratice cand l-am ajutat sa iasa putin afara, la soare, l-am vazut cum se opreste parca fermecat in loc si admira explozia florala a ciresului din fata casei. Il stiam sentimental, dar de data aceasta, atentia lui trecuse dincolo de frumusetea care aprinde inima si ajunsese la simbolistica ce aprinde credinta: „Il vezi? Ce frumos este! Este o telegrama de la Domnul Isus care-mi spune ca ma … iubeste!” Ochii lui erau scaldati in lacrimi, buzele inflorisera si ele intr-un zambet tainic si fertil, udate parca de izvorul de deasupra.

Anunțuri