Exista parleazuri ale prudentei peste care logica prefera sa nu sara, dar peste care credinta trece sprintena, gata intotdeauna sa imbogateasca viata cu o dimensiune nebanuita si neexperimentata inca. Aceasta realitate am experimentat-o in casa lui Petrica si Valerica Plesoianu din Galati.

Am ajuns in casa lor in lunile de practica din Seminar. Indragostit de Iasi, fusesem trimis pentru vara sa predic in biserica baptista din Galati. Am plecat spre Galati impotriva vointei mele, ingenuncheat de porunca directorului de Seminar. M-am dus hotarat sa nu-mi placa, dornic sa stau doar putin si s-o iau apoi repede spre plaiurile populate cu prietenii mei ieseni. Putin stiam eu atunci ca providenta divina pregatise pentru mine la Galati intalnirea cu doi oameni minunati si cu … viitoarea mea sotie.

„Tataia Plesoianu e-un pupacios!” „Mamaia” stia acest lucru si n-o deranja de fel. Petrica Plesoianu era unul din diaconii ordinati ai bisericii si m-a luat sa stau in gazda pentru lunile de practica. N-aveau o camera in plus, dar aveau o inima mare in care incapeam acum si eu, dupa cum incapuse si fata unei familii din Arad, plecata acasa pentru lunile vacantei de vara.

Mi-am dat seama ca familia Plesoianu era iubita in Biserica mai ales pentru seriozitatea fratelui Petrica si pentru ghidusenia nevinovata a sorei Valerica. Erau amandoi oameni profund credinciosi si-si traiau viata cu cinste si onoare. Venisera la baptisti de la Oastea Domnului, unde cunoscusera anii de mari treziri spirituale, cantarile lui Niculita Moldoveanu, poeziile lui Traian Dorz si adunarile de mii de oameni veniti cu steaguri si cu tobe sa sarbatoreasca intalnirea sufletelor cu Evanghelia. Lipsa lor de formalism bisericesc era presarata cu tresariri spontane de bun simt si sinceritate. Cand unul din copiii adunarii s-a dus in fata sa spuna o poezie care incepea cu:

„Biblia! / Carte buna, carte sfanta /N-am nici frati si nici surori …” mamaia Plesoianu s-a trezit spunand cu voce tare: „Taci ma din gura, ca noua sunteti la mama-ta.” Credinta ei sincera nu suporta falsul nici macar in gura unui copil ravnitor sa recite realitatea din poezia altuia.

In apartamentul acestor oameni am invatat o sumedenie de lucruri despre lucrarea cu oamenii. Cea mai mare lectie am primit-o insa intr-o deplasare la Tichilesti, comuna din judetul Tulcea, unde exista o colonie de leprosi. Venisem de la Bucuresti hotarat sa vizitez, daca se va putea, biserica leprozeriei. Eram plin de elan misionar si doream sa ma intorc la Seminar cu un raport care sa-i impresioneze pe colegii mei si cu care sa ma pot lauda apoi toata viata. Am fost foarte bucuros sa aflu ca „tataia” era unul din cei care mergeau de regula la Tichilesti ca sa dea Cina Domnului si ca sa le duca cate ceva de care aveau nevoie.

Priveam aceasta vizita la leprozerie cu teama si totodata cu fascinatie. In mintea mea, Tichilesti era „Africa” mea misionara care ma astepta sa ma boteze ca lucrator crestin, „jungla periculoasa” in care trebuia sa-mi dovedesc capacitatea de sacrificiu.

Cei ce fusesera pe acolo inaintea mea ma sfatuisera sa fiu prudent, sa stau la distanta de oamenii de acolo si, daca voi fi pus sa stau la masa cu ei, sa mamanc doar oua fierte, protejate in coaja lor de atingerea cu mainile bolnave ale leprosilor.

Plecarea spre Tichilesti s-a petrecut spre sfarsitul lunilor de practica. Daniela Ban, studenta din Arad venise intre timp si ea la Galati, asa ca am plecat toti patru, tataia, mamaia si noi doi. Orele petrecute pe drum, in obosita Dacie 1100, au trezit in mine teritorii noi, nebanuite si neasteptate. Mamaia ne tot necajea cu „apropouri” care faceau sa ni se roseasca obrajii. In mintea si inima ei, fata ei de la Arad era cea mai buna sotie pentru seminaristul tinerel si neexperimentat venit de la Bucuresti. Tare i-ar fi placut sa ne ajute sa intelegem ce potriviti eram unul pentru celalalt. In dragostea ei, planurile de nunta fusesera facute chiar mai inainte ca noi doi sa ne fi vazut la fata.

Dincolo de „sacaielile” glumete ale lui „mamaia” inima mea se pregatea sa se „jertfeasca” pe altarul misionar din leprozerie. Desi imi era rusine s-o recunosc, fiecare kilometru care ne apropia de Tichilesti crestea in mine angoasa unei intalniri periculoase. Prin minte imi treceau tot felul de ganduri, care de care mai nelinistitoare: „Ce-ar fi daca Dumnezeu va ingadui sa fiu infectat cu lepra si voi ramane la Tichilesti pe toata viata?”, „Cum voi reusi sa-i salut pe cei din biserica de acolo fara sa ma ating de loc de ei?”, „Ce voi face daca vizita se va prelungi si va trebui sa ramanem si peste noapte acolo?”
Eram din ce in ce mai nelinistit si ajunsesem sa ma indoiesc foarte tare de intelepciunea care ma indemnase sa propun aceasta vizita.

„Mamaie, lasa-i in pace. Nu vezi ca lui Daniel nu-i pica de loc bine …” Tataia citise foarte bine expresia de ingrijorare de pe fata mea, dar era cu totul strain de motivatia stanjenelii mele. Ca sa „schimbe placa”, fratele Plesoianu a dat tonul la o cantare de la biserica. Cuvintele ei, nepregatite intentionat de dansul, au venit ca un balsam peste suferinta mea interioara si m-au facut sa depasesc, pentru cateva clipe macar, impasul lipsei mele de credinta.

Adevarata vindecare a venit insa doar peste cateva ceasuri. A fost o vindecare instantanee si deplina. Doctorul care mi-a servit leacul n-a fost titrat in teologie, n-a rostit nici cuvinte mari si, ca sa fiu sincer, nici n-a stat de vorba cu mine.

Nelinistea mea a atins momentul maxim cand masina s-a oprit in curtea leprozeriei si cand privirile mele s-au oprit pe chipurile desfigurate de atacul acestei boli necrutatoare: oameni fara degete, unii fara nas, altii fara ochi, femei cu gauri adanci in obraji, barbati cu cionturi in loc de maini si picioare. O frica paralizanta m-a lipit de scaunul masinii, o sila pagana imi intorcea pe dos maruntaiele si eram plin de teama ca voi vomita fara sa ma pot abtine. O ameteala tulbure mi-a incetosat ochii.

Atunci … l-am vazut pe „el”, l-am privit cu uimire pe fratele Plesoianu, pe „pupaciosul” sorei Valerica. N-am sa uit niciodata scena aceea! L-am vazut oprind cu nerabdare motorul si tasnind pur si simplu din masina. L-am privit uimit repezindu-se la oamenii aceia marcati de lepra si … pupandu-i cu foc, unul dupa altul, barbati si femei, pentru el, frati si surori „in Domnul”. A fost ca o strafulgerare de lumina, ca o cumpana asezata deasupra fiintei mele nevoiase, ca o cantareala a adevaratelor valori. Cred ca, in ceasul acela, L-am vazut prin fratele Plesoianu pe insusi Domnul Isus venit in vizita sa-si vada fratii.

Sub binecuvantata influenta a acestui sfant plecat in misiune am invatat si eu sa nu ma mai tem. Am descoperit repede ca ma aflam intre oameni ca toti oamenii, pe care nu pericolul potential, ci doar preferinta personala ii face sa locuiasca acolo. Am vorbit cu ei, am luat masa la ei, mancand fara retinere „din tot ce mi s-a pus inainte”. Am dormit in casele lor curate si am admirat perdelutele imaculate de la geamurile camerelor. Am predicat in bisericuta lor curata ca in palma si am dat mana bucuros cu fiecare dintre ei. Tataia reusise sa ma faca sa ma simt ca acasa „cu sfintii si-ntre sfinti”.

Exista parleazuri ale prudentei peste care logica prefera sa nu sara, dar peste care credinta trece sprintena, gata intotdeauna sa imbogateasca viata cu o dimensiune nebanuita si neexperimentata inca.
Vizita mea la Tichilesti a fost o astfel de trecere peste niste vami ale vazduhului, un prag al devenirii mele interioare, o imprejurare spre care am plecat gata „sa pierd”, dar din care m-am intors imbogatit si transformat prin marturia unui sfant al lui Dumnezeu, Petrica Plesoianu. „Pupaceala” lui m-a facut sa-mi fie rusine de mine. Peste aceasta pocainta, Domnul Isus a asezat harul unui curaj izvorat din altarul consacrarii depline. Anumite dimensiuni ale vietii nu se dezvolta decat in ceasurile in care ne confruntam cu moartea. Anumite inmultiri ale bucuriei nu le traim decat atunci cand ne aplecam cu simpatie asupra suferintei altora. Intalnirea aceea cu Isus in fratele Plesoianu mi-a binecuvantat credinta.

Mamaia nu m-a lasat nici ea fara binecuvantare. Cu aceea rostita de ea imi insotesc calatoriile de mai bine de 23 de ani. Chiriasa ei de la Arad s-a mutat nu peste multa vreme sa locuiasca cu viza definitiva in inima mea.

Anunțuri