(De la Marius Cruceru)

Această mărturisire aparţine unuia dintre cititorii blogului meu. Am acordul lui pentru a posta acest text prin care doreşte să se elibereze.

Poate că este un început bun. Îi admir curajul şi v-aş ruga să păstraţi decenţa comentariilor în jurul acestui act care creează o situaţie foarte fragilă pentru cel care face o astfel de mărturisire.M-am nascut intr-o familie de crestini evanghelici.

Am avut o viata zbuciumata.
Tata era responsabil de adunare (asa era la Crestini dupa Evanghelie) si noi ca familie am avut multe shicane din partea Securitatii.
Mama a fost inginer geolog si prin natura muncii dumneaei avea acces la documente secrete. De fapt, dumneaei crea documentele (harti cu zacaminte de gaze si petrol in zonele in care se faceau prospectiuni) care ulterior deveneau documente secrete si aparea securistul care o avea in primire si ii facea mizerii: “de ce umbla cu documente secrete daca nu era membra de partid si era pocaita”…

La scoala aveam probleme cu profesorii care ne tratau diferentiat fata de ceilalti.
Prin scoala gimnaziala, avand deja experienta de prada haituita, am descoperit si desconspirat
un profesor de fizica pentru legaturi cu securitatea, prin More…anii 80 si ceva, nu mai tin minte exact, au fost lucruri neplacute pentru mine.

Am aflat imediat dupa aceea ca cel mai bun prieten al meu, care era si cel mai bun in clasa, era recrutat de acel profesor de fizica si avea misiunea de a ma descoase in fel si chip.
Azi, acel prieten imi evita privirea. Continui sa-l respect ca prieten din copilarie.

S-au intamplat multe la vremea aceea, m-am maturizat cu mult inaintea copiilor de varsta mea.
Ca familie de responsabil de adunare am fost mereu sub presiune si am inceput sa fiu atent in jurul meu, sa invat sa descopar posibili informatori, mai ales in adunarea noastra si ma consideram un “pazitor” al grupului de tineret din care faceam parte.

Orice nou venit era atent cercetat de mine si multa vreme imi pastram rezervele asupra lui.

A trecut vremea, am facut armata pe vremea lui Ceausescu. Am terminat-o imediat dupa revolutie.
Am fost inrolat la Plenita, o localitate in judetul Dolj, considerata batalion disciplinar pentru cadre pentru ca era asezata intr-o pustietate.
La distribuire in batalioane, noi pocaitii si recidivistii am fost trimisi la compania a 5-a, a carei commandant fusese degradat la gradul de locotenent (avea gradul de locotenent major) din motive necunoscute de noi.
Ca un copil al lui Dumnezeu, in fiecare moment eram in legatura cu Domnul meu mai ales ca mediul in care eram il consideram ostil (ca paranteza, cu prima ocazie, am cercetat gardurile din spatele unitatii sa vad daca exista sparturi si unghiuri in care santinelele nu aveau vizibilitate buna ) ).

Totusi, exista o zi de care imi este rusine, care multa vreme nu mi-a dat pace, desi problema am rezolvat-o atunci imediat. Dar nu m-am putut ierta eu.
In acea companie mi-am facut imediat un prieten, Oanea Gavril din Baia Mare de la Penticostali, era un baiat foarte bland. Mai era un oltean pocait pe acolo dar si-a stricat marturia imediat asa ca eu il ocoleam. De cate ori aveam posibilitatea, ne retrageam trei persoane (Gavril avea un prieten bun care nu era pocait dar era un om deosebit si ii placea tovarasia noastra) si cantam si ne rugam.

Gavril avea o voce frumoasa. Imediat s-au lamurit colegii de noi, unii ne luau in ras, altii ne puneau
intrebari cand erau singuri. Dar majoritatea preferau “viata”.

Inca o paranteza. Ne-am meritat in multe ocazii numele de companie de recidivisti dar erau
acolo cateva persoane ) care se rugau Domnului pentru orice problema personala si de companie asa ca la intrecerile sportive organizate pe regiment, din 15 premii puse la dispozitie (15 discipline) 11 premii au revenit companiei a 5-a (dintr-un total de 16 companii cred … nu mai stiu exact, fostii colegi de armata pot interveni cu corecturi). Comandantul nostru era in culmea fericirii si inamicii lui il priveau cuinvidie.

Urmatoarea zi eram consemnati la garda de noapte in lanul de ovaz al unitatii si lucrari la G.A.Z
din cauza chefului “ilegal” din timpul noptii – acum aveau si inamicii satisfactie (mentionez ca pe
noi pocaitii ne lasau in pace, ne respectau optiunile printre cateva injuraturi ) ).

Asa era mereu, cand una buna, cand una rea. Reusisera baietii de la noi din companie sa-si faca prieteni peste tot, la fiecare garda de zi si noapte aveau oamenii lor si plecau noaptea inr-un sat din apropiere si umpleau marmidele cu vin si chefuiau pana dimineata cand trebuia sa ne strangem pe platou. Locotenentl si plutonierul major nu prea se intelegeau cu nevestele si veneau seara in
unitate beti si ori faceam toata noaptea instructie, ori puneau moldovenii sa ia din sat bautura si beau
impreuna pana dimineata.

Totusi, Domnul a avut grija sa tina lucrurile sub control pentru copiii Lui.
Dupa patru luni de operativa eram trimisi jumatate la munci in Bucuresti si moldovenii nostrii in Valea jiului, la mina. Comandantul nostru plangea ca un copil si am avut onoarea sa fim condusi de insusi comandantul Regimentului.

Fusesem o companie de recidivisti si pocaiti, dar o companie de pomina. Inchid paranteza si
ma intorc inapoi, inainte de a fi transferati la Bucuresti.

Cred ca era cu putin inainte de a intra la masa de pranz … vad ca vine dinspre comandament olteanul de care se stia ca nu prea dadea dovada de pocait dar care era din parinti pocaiti, deci deja cu tinichea de coada.

Nu-l remarcam dar s-a uitat in drum spre noi de cateva ori la mine. Numai la mine. Cand a ajuns in
dreptul meu mi-a zis: vezi ca te cheama CI-stul”. Am incercat sa obtin detalii dar a fost monosilabic. Am plecat cu oarecare strangere de inima.

In birou la CI-st (ofiter de Contra Informatii), a inceput o
discutie relativ amicala ca apoi sa schimbe brusc tonul cerandu-mi detalii despre activitatea noastra de propaganda religioasa in unitate. Stia cu cine ma retrag pentru legatura cu Domnul si ce facem acolo si m-a pus sa semnez o declaratie a ceea ce faceam.

Am citit-o si am avut o obiectie. In josul paginii dupa ce se termina cu descrierea comportamentului nostru, “recunosteam” ca faceam propaganda religioasa printer soldati si imi luam angajamentul de a inceta pe toata perioada armatei.

Am obiectat, in nici un caz nu luam noi initiativa, ci eram noi contactati uneori. Nu a acceptat sa modifice textul si am cedat, am semnat declaratia asa cu era.

Apoi mi-a zis sa-l trimit la el pe Gavril. L-am trimis dar i-am spus ce ne intreaba CI-stul. Il asteptam cu infrigurare. I-am cerut detalii imediat ce a sosit si mi-a spus cum a decurs intalnirea si ca a refuzat sa semneze declaratia. Am simtit ca se prabuseste tavanul pavilionului pe mine… a vazut ca m-am schimbat la fata si m-a intrebat: “tu ai semnat?” . “Da, eu am semnat, nu am crezut ca se poate si altfel…” . Mi-a fost cumplit de rusine. …

Cat despre angajament, marturisesc cu mana pe inima (si cu satisfactie) ca l-am incalcat imediat.

Aveam totusi grija sa ne ferim de oltean si de oricine ne-ar fi vazut ca “dam coltul”. Profitam de ori cate ori eram de servici la G.A.Z., bucatarie, centrala termica si ne nimeream impreuna. Dar ma macina faptul ca Oanea avusese curajul sa nu semneze si eu nu …

La Bucuresti am fost repartizati cu munca la cladirea Ministerului Apararii, langa Casa Poporului, cladire ce se afla in acel complex faimos (Casa Poporului, Hotelul … , Ministerul Apararii, si inca o cladire, pentru Leana pentru cercetare in chimie parca …).

Prima luna am avut linistie. Am fost luat de pe santier impreuna cu alti cativa si desemnati ca garda la dormitoarele muncitorilor nostrii dar si cu sarcina de a pastra o curatenie luna. Apoi au inceput presiunile, razboiul psihologic.

Dar spuneam Domnului meu tot. Cand veneau muncitorii seara la dormitoare, vene cate un soldat la mine si-mi spunea: “bai X, vezi ca intreaba CI-stul de tine.” . “Ce vrea?”. “Nu
stiu, intreaba de tine …” . Apoi intr-o zi mi-au zis: “Du-te ca vrea sa vorbeasca cu tine”. Am plecat cu inima stransa dar in legatura cu Domnul meu.

Nu l-am intalnit… desi eram hotarat sa dau ochii cu el. Ma saturasem sa stau in tensiune. Si apoi a fost mai usor. De cate ori ma trimiteau, le spuneam ca nu l-am gasit si ca daca vrea, de ce nu vine el?

Au inceput focurile de arma automata si CI-stul meu nu mai era de gasit nicaieri, fugise sa-si scape viata. Multumesc mereu Domnului meu ca am scapat de ei. Pentru ca daca azi tin capul sus nu mi se datoreaza mie si curajului meu ci Dragostei Lui, stiu bine acest lucru.

Cand am ajuns acasa (am plecat de acolo cu tinichea de coada pentru ca sunt unul din soldatii care au organizat o rascoala, vroiam sa se reduca armata la un an de zile ca durata.

Si Domnul ne-a dat izbanda pentru ca altfel ne astepta batalionul disciplinar si acolo eram pe mana batausilor. A fost cat pe ce sa fie desfiintata unitatea respectiva). Asa ca am ajuns acasa mai devreme de cei un an si 4 luni…

Acasa, mama mi-a spus ca la Revolutie tata a inceput sa planga. Am intrebat-o mirat de ce si mi-a spus ca de frica.

Cred ca incerca sa-mi zica ceva dar nu m-am prins atunci si nici mama nu a insistat. Dar am
inregistrat “incidentul” undeva in memorie. Trebuie sa stiti ca la noi in casa, tata isi punea la punct predicile cu ajutorul mamei, ea era cea care avea o minte analitica de exceptie.

Deja se zonea in adunare ca mama era capul … Tata era bine vazut in adunare pentru predicile deosebite. A venit vremea cand mama a plecat in vesnicie si tata a renuntat la a mai lucra pentru Domnul.

Nu a mai iesit la amvon. A incercat la un moment dat sa ma foloseasca pe mine in as pregati
predicile dar am refuzat sa fiu folosit in acest fel.

Deja il banuiam ca colabora cu securitatea (inainte de a se pocai, tata a facut scoala de securitate. de cate ori i-am cerut detalii despre cum s-a intors la credinta imi spunea ceva sau incerca sa spuna ceva si apoi zicea ca o sa-mi spuna altadata pentru ca sunt lucruri tainice care le va dezvalui la vremea potrivita) pentru ca tot imi povestea (repeta mereu de parca-l framanta ceva) cum la o intalnire a sfatului de frati pe tara cineva s-a ridicat si a zis ca acum e

momentul ca oricine a colaborat sa iasa in fata si sa marturiseasca. Dar alternau zilele in care imi povestea despre acest lucru cu zilele in care lauda ordinea de odinioara, regimul, si intelepciunea deosebita a serviciilor secrete.

Si de aici certurile noastre aproape zilnice.

Nu imi puteam imagina cum un copil al lui Dumnezeu poate tanji dupa regimul trecut.
Pana intr-o zi cand a iesit stirea la iveala ca dosarele informatorilor vor fi date pe internet.

Atunci tata meu a devenit si mai agitat… incerca sa scuze informatorii, sa-i prezinte ca victime. Trebuia sa faca operatie de schimbare de cristalin la Cluj, si am acolo o matusa, o sora de-a mamei si l-am insotit pe tatal meu acolo si i-am spus banuielile mele.

Cand tata s-a intors de la Cluj, ne-a spus mie si sotiei ca a fost informator ca de vreo zece ori doar a dat note despre unii frati … Eu banuiesc ca a plecat de pe bancile securitatii tocmai cu aceasta misiune, de infiltrare. Pentru ca i-a fost petita de sotie tocmai o fata din cea mai cu vaza familie din adunarile crestine dupa evanghelie din Gorj.

S-au luat fara sa se cunoasca, prin intermediul unui alt frate care ulterior a fost descoperit ca inregistra pe ascuns predicile duminicale cu casetofonul ascuns intr-o geanta. Tata m-a rugat sa nu spun nimic, sa-l las pe el sa faca marturisirea cand va fi pregatit.

Am tot asteptat … ca sa aflu ulterior ca incepuse sa ne vorbeasca pe mine si sotia mea de rau in adunare si sa-i intoarca pe frati impotriva mea. Si mai tarziu am constatat cu groaza ca tatal meu nu mai e in deplinatatea facultatilor mintale. Acum avem probleme cu el din ce in ce mai mari, sta incuiat in casa, daca iese afara si vede straini in sat, fuge si se incuie si nu raspunde daca e chemat afara, mi-e teama ca va deveni violent asa ca eu cam fac de garda, stau intre el
si familia mea.

Am pus inaintea Domnului toate lucrurile, inclusiv o eventuala plecare din locuinta in care ne aflam acum impreuna cu tatal meu. Pentru ca nu am inima sa-l internez si in unele zile nici nu
pare bolnav, are grija sa-si insele interlocutorii.

Dar in alte zile, se da de gol, are momente de criza.
Situaţia este cunoscută în adunare, în localitate, dar nu mai ştim ce să facem…
Trecutul îl chinuie cumplit.
Ar putea să se elibereze prin mărturisire şi aceste lucruri ar dispărea..

Comentariul meu?

Acesta a fost sistemul comunist.

A frînt taţi, a încercat să frîngă fii. A frînt şi taţi şi fii, a frînt fii, dar n-a frînt taţi…

Cred că astfel de istorii, povestite aşa cum au fost sau aşa cum au mai rămas în mintea noastră, odată rostite, au un rol katharhic, iese răul şi este ars.

Poate că şi în cazul acesta se aplică spusa: „Plîngeţi cu cei ce plîng”

Acestea sînt poveri pe care nu le putem purta singuri.

De aceea eu am ales să vorbesc.

Ce s-a întîmplat atunci nu se poate înţelege uşor fără acest fel de istorii.

Poate că şi aceasta este o cale legitimă de a rezolva problema memoriei noastre.

Dacă ar fi mai mulţi care ar mărturisi felul în care s-au confruntat cu puterea de atunci şi modul în care au evitat sau căzut în capcanele întinse de securişti, cred că abia atunci s-ar pava un drum sănătos spre o deconspirare autentică.

Poate…

Anunțuri