26 Septembrie 1998. L-am vizitat iarasi dupa ce m-am intors dintr-o excursie de o luna in Romania. Surprinzator, l-am gasit asezat la biroul de lucru si imbracat ca de oaspeti. Am inteles ca au vrut sa ne faca o „impresie”. N-am reusit insa sa-l intretinem decat aproximativ 45 de minute, dupa care a obosit si a trebuit sa-l lasam sa se odihneasca.

M-a rugat sa ma asez cu scaunul langa dansul si si-a dezlantuit sirul intrebarilor curioase: „Cum a fost in Romania? Ce fac fratii? Cum m-am simtit in biserici? etc.” I-am spus ca pretutindeni am vorbit despre dansul si ca am transmis predica pe care mi-o incredintase. Intr-o pauza a inceput sa cante o cantare invatata de mult si repetata mereu in ceasuri grele, cantarea celor care nu mai au nimic si nici nu-si mai doresc nimic, pentru ca-L au pe Domnul:

„De sus din slava senina Tatal priveste la noi
Ochiul Lui toate le vede;
Mai mult de-atat ce mai vrei? ”

Una din strofe are un continut magnific:

„Iar cand in ceasuri supreme
Nu stii nici ce sa-I mai cei
Domnul priveste la tine!
Mai mult de-atat ce mai vrei?”

S-a oprit din cantat, m-a privit o clipa si mi-a spus: „Asta este toata problema omenirii: Nu stiu ce este important. Alearga dupa nimicuri. Daca-L ai pe Dumnezeu … ce-ti mai trebuie? Omul are sansa extraordinara sa-L primeasca pe Dumnezeu in inima lui si sa se bucure de tot ce inseamna prezenta Lui in viata. Suntem cele mai fericite fapturi din univers! Ce ne-am putea dori mai mult?”