Miercuri, 31 Mai 2000. De pe terasa casei familiei Wurmbrand, insula Catalina era ascunsa de un val gros de ceata. Aerul cald venit din inaltime sa mangaie fata rece a Pacificului era condensat in miriade de lacrimi minuscule care te impiedicau sa vezi in departare.

In casa era forfota mare. Peste membrii familiei, peste doamna notar venita sa legalizeze documente importante si definitive, peste infirmiera cufundata in fise medicale, peste cei ce stateau zi si noapte sa vegheze si sa ingrijeasca, picaseram si noi, grabiti sa participam sentimental la starea generala de teama si ingrijorare.

La aproximativ cinci ani dupa operatia de cancer la duoden, sora Sabina fusese transportata urgent la spital din cauza unei hemoragii interne. Primele analize au confirmat teama: stare de cancer generalizat.

Pentru cei ce o vedeau pe sora Sabina „stalpul casei”, vestea a venit ca un traznet. Prima inevitabila intrebare care s-a ridicat in inimile tuturor a fost: „Ce se va face cu fratele Richard?”

In tot acest timp, sora Sabina si-a ascuns cu strasnicie suferinta proprie. Toata lumea s-a preocupat de fratele Richard, crezand-o pe dansa intr-un fel „nemuritoare.”

Vestea ca Domnul s-ar putea s-o cheme acum pe dansa prima acasa a rasturnat toate calculele si previziunile noastre.

Cand, in sfarsit, ni s-a permis sa mergem s-o vedem, am gasit-o pe sora Sabina adunata intre pernele patului, cu un zambet obosit pe fata. Dupa cateva secunde, acest zambet a fost insa inlocuit de obisnuita ei fata luminoasa. Fara indoiala, se bucura sa ne vada. Ne-a spus:

„Se intampla ca intre buni prieteni … Noi l-am primit pe Domnul Isus in inima si in casele noastre, iar acum El ne spune: „Ajunge cat am stat impreuna la voi, acum mai veniti si voi la Mine acasa.”

Vorbele sorei Sabina raspandeau in jur mireasma inconfundabila a iubirii de Dumnezeu.

Mi-am amintit motto-ul nostru de la Paste: „Credinta face totul posibil; dragostea face totul usor.”

Dupa ce am cantat cateva cantari si ne-am rugat, am dat sa plecam acasa:

„Nu se poate! L-ati vazut pe Richard?”

I-am spus ca dansul a luat niste medicamente si se odihneste in cealalta camera.

„Nu se poate sa plecati fara sa va vada. Treziti-l! Ii va face o mare bucurie.”

Insistenta dansei ne-a impins catre celalalt dormitor. Cand a deschis ochii sa ne vada, primele cuvinte pe care le-a rostit au fost: „Unde-i Bintea? Sa vina si ea aici!”

I-am spus ca este ocupata, dar ca va veni si dansa mai tarziu. L-am dus cu vorba. Desi stia ca sora Sabina fusese la spital, ceilalti hotarasera sa nu-i spuna care este situatia.

Primul pe care l-a recunoscut si l-a chemat aproape a fost fratele Traian Ban, tatal sotiei mele: „Uita-te la el! Ce faci „puscariasule” ? E colegul meu!”

Am cantat impreuna cu dansul una din cantarile lui favorite, apoi l-am indemnat sa se roage pentru noi. Mi-a raspuns sagalnic si foarte obosit: „Nu s-ar putea invers?”
In clipa aceea, l-am surprins iarasi ca pe un maestru sahist cu cateva zeci de mutari inaintea noastra. Am inteles ca … a inteles si ne cerea acum ajutorul nostru in rugaciune.

Cand ne-am despartit si am plecat peste deal, dinspre Catalina, oceanul rece isi trimetea norii pufosi si vinetii, ca pe o plapuma de noapte care sa acopere somnul celor peste cincisprezece milioane de oameni din valea Los Angelesului. Pentru doi dintre acestia, foarte dragi inimii mele, norii acestia vesteau o data mai mult apropierea serii, dar si asteptarea unor mult doriti zori ai unei „zile viitoare”.

Astazi e Sambata, 3 Iunie. Neanuntati si neasteptati, dar foarte bineveniti, s-au pogorat la noi din nordul Oregonului, tanti Valerica si nenea Aurel Popescu. Prietenii adevarati strang la necaz aproape si se incalzesc la focul amintirilor care-i pregatesc pentru vremurile viitoare.

Anunțuri