Pe coasta de vest a Pacificului, apusurile de soare au un caracter maiestuos, impresionant. Cand soarele este insa insangerat, apusul capata dintr-o data culoarea durerii.
Duminica 24 Septembrie 2000. Am cerut Bisericii sa terminam adunarea generala anuala mai repede ca sa pot fugi la spital. Nenea Richard a fost dus ieri la urgenta. Are o hemoragie interna de unde i-au drenat deja o jumatate de litru de sange. Biserica a fost intelegatoare si totul s-a terminat in timp record.

Cand ne-am apropiat de ascensorul care trebuia sa ne duca la etajul sase al spitalului Memorial din Long Beach, am dat nas in nas cu Ton], unul din „ingerii” care au ingrijit familia Wurmbrand in ultimii ani. Ne-a spus: „S-ar putea sa scape iar. Daca totul merge cum au spus doctorii, s-ar putea sa-l avem acasa pe marti. Duceti-va sa-l vedeti, dar sa stiti ca doarme. I-au dat ceva morfina. Nu-l treziti, ca nu va fi bine pentru nimeni.”

Am ramas sa stau putin de vorba cu el si sa-i dau niste poze de la inmormantarea sorei Sabina. Sotia, fetele mele si inca o tanara venita sa-l vada pe „fratele Richard” au plecat inainte.
Cand am ajuns si eu la etajul sase, camera 641, le-am gasit asezate „cununa” in jurul patului. Daniela il tinea pe nenea Richard de mana, iar dansul le sorbea pe toate patru din ochi.
„Am cantat deja doua cantari impreuna”, mi-a spus bucuroasa sotia mea. M-am aplecat sa-l sarut pe frunte, dar dansul mi-a tras mana spre gura sa mi-o sarute. Gest „traditional” al celor ce vad in preot pe trimisul si reprezentantul Domnului.

„Va doare ceva?” , l-am intrebat.
Cu iutimea de spirit si cu ascutimea gandirii atat de binecunoscute mi-a raspuns sarind peste cateva schimburi de dialog, ca un sahist care stie mutarile pe dinafara: „Pentru ca traiesc.”

„Unde e viata e durere”, i-am dus eu gandul atat de greu de exprimat in cuvinte pana la capat. Mi-a zambit, multumit ca intuisem singur restul conversatiei.
Era linistit. Mult mai linistit decat il gasisem ultima data cand il vizitasem. Atunci suferea crunt si nu voia sa se lase mangaiat. Aflase de cateva zile despre moartea Sorei Sabina si era foarte agitat.

„Va doare ceva?”, l-am intrebat.

„Ma doare foarte tare.”

„Ce va doare?”

„Toate. Vreau sa plec la Domnul.”

Am vrut sa-i cantam ceva, sa incercam sa-l facem sa uite, dar n-a fost cu putinta.

„Lasati-ma. Vreau sa plec la Sabina. Plecati.”

A fost o rupere brusca, violenta, fara despartirea duioasa obisnuita. Moartea lui tanti Bintea i-a frant dorinta de a mai trai printre noi. Il cuprinsese un neastampar pus pe duca. Am plecat de la dansul putin speriati. Nu ne mai respinsese niciodata in felul acesta.

Trecuse de atunci doar ceva mai mult de o saptamana. Acum era la spital, iar tacerile lui erau mai graitoare ca o mie de vorbe. Se pregatea iarasi pentru marea trecere dincolo. Il chemau atele unei iubiri plecate in lumea cealalta.

La despartire, i-am cerut voie sa se lase sarutat pe frunte de fetele venite sa-l vada. A ingaduit cu intelegere. L-am privit apoi indelung si i-am spus:

„Sunteti tare frumos. Aveti fata plina de lumina.”
Nu mi-a raspuns. M-a lasat doar sa-l privesc in continuare, fixandu-si si el privirea in ochii mei si incercand sa-si stampere arsita suferintei in izvorul lacrimilor mele.
…. ….

„Va doare ceva?”

„Pentru ca traiesc …”

„Unde e viata e durere”. Intelesesem bine.

Pe coasta de vest a Pacificului, apusurile de soare au un caracter maiestuos, impresionant. Cand soarele este insa insangerat, apusul capata dintr-o data culoarea durerii.
Stim insa ca lumina care moare pe partea noastra merge sa rasara in alta parte, biruitoare.

Anunțuri