„Eu cred ca cel mai greu ne-a fost atunci cand ne-am hotarat sa trimitem protestul nostru la Ceausescu si, ca sa fim liberi in ceea ce aveam sa facem, ne-am hotarat sa mergem fiecare acasa si sa cerem dezlegare de la sotiile noastre. A fost greu sa le spunem ca s-ar putea sa nu ne mai vada niciodata. Multi spun ca noi am fost niste eroi, dar trebuie sa recunoastem ca n-am fi fost de loc asa daca n-am fi avut ajutorul si suportul lor. Ele ar fi ramas singure sa ne creasca copiii.

Imi amintesc ca eu am luat memoriul scris de Vasile Talos si aranjat in forma finala de Iosif Ton, si am plecat pe traseul dinspre Arad, cu Geabou Pascu. Alta echipa a luat alte copii ale memoriului si au plecat pe ascuns pe alte trasee din tara. Din socotelile noastre, mizam pe cel mult 16 pastori care sa ni se alature. Vremurile erau grele si multi traiau inca frica din timpul stalinismului. Atunci oamenii erau luati de pe strada si dispareau fara urme. Multi fusesera batuti si franti in anchete indelungate. Am ales sa mergem doar la cei pe care-i credeam inclinati sa ni se alature, si daca nu credeam suta la suta ca vor semna, cel putin aveam nadejdea ca nu ne vor turna la autoritati. In fiecare casa in care am intrat, am inceput discutia cu pastorul local spunandu-i: „Frate, acum poti fi calaul nostru sau fratele nostru. Vrem sa-ti dam sa citesti un document pe care te chemam sa-l semnezi cu noi. Si daca-l semnezi si daca nu-l semnezi, tu ramai fratele nostru. Daca insa vrei, poti sa devi calaul nostru. Poti, dupa ce-l vei citi sa ne dai pe mana autoritatilor. Gandeste-te bine si raspunde-ne: Vrei sa citesti acest memoriu?”

Surpriza noastra a fost ca s-au gasit, nu saisprezece, ci cincizeci de astfel de pastori care au semnat memoriul. Venisera vremurile de desprimavarare. Dumnezeu facea minuni sub ochii nostri. Nu este acum locul si cazul, dar as putea sa va povestim, impreuna cu Pascu, cum a facut Dumnezeu minuni dumnezeiesti sub ochii nostri. Intr-o casa, pastorul a spus: „Nu va suparati, nu pot sa semnez. Nu vreau sa ma bag in chestia asta.” Noi am inchis dosarul si l-am bagat in servieta sa plecam. Cand, deodata, ne-a chemat inapoi si a spus: „Semnez! Da-l aici.” L-am intrebat cum de s-a razgandit. Mi-a spus: „M-am rugat si am deschis Biblia si am citit: „Vrem sa mergem si noi cu voi, caci am auzit ca Dumnezeu este cu voi” (Zaharia 8:23). Daca Dumnezeu este cu voi, vreau sa fiu si eu alaturi.”

Cred ca reactia extrem de dura a autoritatilor nu s-a datorat atat faptului ca un astfel de „Memoriu” de protest colectiv era un fel de premiera in peisajul evanghelic, ci spaimei ca o asemenea „organizare” si culegerea atator semnaturi din diferite locuri ale tarii s-a putut desfasura fara ca „securitatea” sa prinda de veste. Evenimentul in sine era o negare a competentei organelor de stat, o incalcare a vigilentei organelor de supraveghere si control. Era ca si cum s-ar fi spus: „Dac-au reusit asa ceva prapaditii acestia de sectanti, ar putea reusi si adevaratii dusmani ai societatii noastre comuniste.” Nu-i de mirare deci ca multi si-au simtit scaunele clatinate si slujbele in pericol. Mania lor avea sa fie doar exprimarea unei dorinte animalice de „razbunare” nascuta dintr-un sentiment profund de autoconservare.

Anunțuri